“Şi (trupul) ca pulberea să se
întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu
Care l-a dat”
(ECCLESIAST 12,7).
Mare şi
înfricoşător este ceasul morţi.
Un mare adevăr cunoaştem fiecare dintre noi şi anume
acela că vom muri. Bineînţeles căci cauza morţii este păcatul
strămoşesc. Acest adevăr reiese din gura dumnezeiescului Apostol Pavel
care zice: “Deci precum printr-un om a intrat
păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa moartea a trecut la toţi
oamenii, căci toţi au păcătuit în el” (ROMANI 5,12); “Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui
Dumnezeu viaţă veşnică în Cristos Iisus Domnul nostru” (ROMANI
6,23).
Un alt adevăr tot
aşa de mare cunoaştem: Nu ştim când vom muri. Aici, Domnul nostru Iisus
Hristos ne avertizează, zicând: “Drept aceea, privegheaţi,
că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului” (MATEI 25,13).
Conform celor
relatate reiese că atunci când a sunat ceasul ieşiri noastre din lume,
sufletul se retrage din trup şi se adună înspre cap. De aceea, pentru
cei ce au dus o viaţă spirituala intensă, li se înseninează faţa cu o
lumină neobişnuită. La mulţi dintre sfinţi nevoitori ai pustiei, în
vremea ieşiri sufletului din trup (căci conform
ECCLESIAST 12,7, moartea este despărţirea sufletului de trup), le străluceau feţele ca soarele.
Sufletul e o făptură
spirituală care nu are îngrădirea pe care o are trupul. În momentul
morţi o conştiinţă împăcată răsfrânge o faţă senină, pe când o
conştiinţă tulburată răsfrânge o faţă îngrozită; de aceea Înţeleptul
Solomon zice: “Adu-ţi aminte de Ziditorul tău în zilele
tinereţii tale, înainte ca să vină zilele de restrişte şi să se apropie
anii despre care vei zice: N-am nici o plăcere de ei” (ECCLESIAST
12,1); “…şi te temi să mai urci colina şi spaimele pândesc
în cale şi capul se face alb ca floarea de migdal şi lăcusta sprâncenă
se face grea şi toţi mugurii s-au deschis, fiincă omul merge în locaşul
său de veci şi bocitoarele dau târcoale pe uliţă” (ECCLESIAST 12,5).
MARE ESTE TAINA MORŢI. Desfacerea sufletului de trup se face în vreme de trei
zile pământeşti, începând de la momentul pe care-l numim MOARTE.
Slujba înmormântări corespunde cu dezlegarea deplină a sufletului de
trup. La ieşirea din CORTUL PĂMÂNTESC (căci aşa putem numi trupul pentru
suflet), sufletul trece în lumea asemenea cu el, a făpturilor nevăzute,
fie îngeri buni – dacă a fost bun, fie cu îngeri căzuţi (diavoli) –
dacă faptele lui au fost rele. Dacă pe pământ erau ceasuri, zile şi ani,
dincolo este un veşnic “ASTĂZI”, o veşnicie luminoasă pentru sufletul
care a dobândit sfinţenia, sau o veşnicie întunecoasă, neagra veşnicie,
pentru sufletul care a iubit stricăciunea.
ACUM DĂ SUFLETUL
DATORIA CUNOAŞTERII.
Dacă sufletul n-a ajuns pe pământ, s-au n-a vrut să
ajungă la desăvârşita cunoştinţă de sine însuşi, el trebuie neapărat, ca
fiinţă spirituală, să se cunoască dincolo de mormânt. Sufletul
trebuie să-şi dea seama de ceea ce şi-a câştigat; trebuie să-şi
recunoască şi să-şi pronunţe judecata, înainte de a-l judeca Dumnezeu.
Mare greşeală fac cei
îşi doresc moartea când se află în suferinţă, crezând că în urma morţi,
vor scăpa de tot, uni ajungând chiar să-şi pună capăt zilelor prin
suicid sau sinucidere, alţi, în unele sate, chiar creştini fiind, susţin
şi se contrazic cu preoţi că nu este viaţă dincolo de moarte. Pe pământ
sufletul avea ajutorul Harului dumnezeiesc din Sfintele Taine, care-l
ajuta să se cunoască şi să-şi judece purtarea. Dincolo nu se mai poate
cunoaşte pe sine însuşi prin propria lui libertate, căci misiunea de a-i
descoperi sufletului starea sa de stricăciune o au îngerii căzuţi.
Demoni, stăpâni răului pe pământ, au să-i dea acum pe faţă toate faptele
sale rele, pe care sufletul şi le va recunoaşte şi se va teme cumplit.
Prin recunoaşterea
aceasta va preveni judecata lui Dumnezeu, cea asupra sa. Deci toate greşelile mărturisite la preot, cu inimă înfrântă şi
smerită şi pentru care el şi-a făcut canonul fiind în trup, nu
se mai află ca piedică în cale, la trecerea printre cumpliţii
vameşi ai văzduhului, căci puterea lui Dumnezeu lea şters pe acestea din
cărţile lor.
La
această înfricoşată cercetare a sufletului stă de faţă şi îngerul
păzitor pe care l-a primit la Botez (de aceea vai cei ce nu-şi botează
copiii căci nu au primit înger păzitor), care însoţeşte sufletul în
toată călătoria sa.
VĂMILE VĂZDUHULUI sunt pentru sufletele de mijloc, care mai văd faţa lui Dumnezeu,
chiar dacă vor fi osândite.
Vrăşmaşi lui Dumnezeu, ATEII, care se înnebunesc,
zicând cu ură că nu este Dumnezeu (PSALM 13,1; 52,1), nu mai trec prin
vămi, ei fiind cu totul fii pierzări.
Sufletul acestora îl trag din trup cu
silă mare o droaie de diavoli şi osânditul suflet n-are nici măcar
mângâierea să vadă de departe faţa îngerului păzitor, mai ales dacă
necredinciosul acela era dintre cei botezaţi (căci cei nebotezaţi nici
măcar nu au înger păzitor).
Precum nu se apropie îngeri buni de sufletul ce s-a
dat cu totul pierzări, aşa nu se apropie îngeri răi de sufletele
sfinţilor care, într-o stare de contemplaţie, se suie la Dumnezeu ca un
şuvoi de foc. Acum, sufletul se închină lui Dumnezeu, nu prin credinţă,
ci prin vedere, după cum spune Mântuitorul: “Fericiţi cei
curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (MATEI 5,8).
Cunoştinţa
trebuie să fie deplină, pentru stadiul în care se află acum sufletul.
De aceea este condus de înger să vadă Raiul, fericirea drepţilor,
răsplata faptelor bune, dar mai ales e condus să-şi vadă faptele sale
bune pe care le-a făcut, sau pe care le-ar fi putut face şi nu le-a
făcut. Acum va pricepe sufletul ce înzestrare îi dăduse Tatăl şi ce
putea să facă, iar din acestea, cât a făcut. Acum cunoaşte care-i era
măsura dată lui de Dumnezeu şi cât a împlinit-o el.
În a noua zi de la moarte sau a şasea
de la îngropare sufletul se reîntoarce la Dumnezeu şi I Se închină. Pe
pământ, Biserica face rugăciune a noua zi pentru cel ce s-a mutat de la
noi. Cunoscuţii şi rudeniile de pe pământ, în obştea Bisericii fiind,
ridică rugăciune către Dumnezeu ca să fie rânduit în ceata îngerilor
buni. De la aceasta a doua închinare a sufletului, din porunca lui
Dumnezeu, sufletul merge să vadă şi iadul, suferinţele păcătoşilor,
scrâşnirea dinţilor, focul cel veşnic, întunericul cel mai dinafară.
Dincolo nu e timp ca la noi, ci VEŞNICIA. Totuşi călătoria aceasta prin
iad, ţine ca la 30 de zile pământeşti. În vremea aceea sufletul cunoaşte
cu de-amănuntul plata păcatului, urmările rele pe care le-a făcut el.
Dacă s-a pocăit de ele (prin spovedanie, nu în sensul sectar al
cuvântului), se va teme mai puţin; dacă nu s-a pocăit de ele şi l-a
prins moartea în ele, îngrozirea lui va fi mai cumplită. Acum îşi
cunoaşte “locul” după dreptate, în care are să se muncească şi tremură
de frică.
FRICA DUPĂ MOARTE ESTE MAI MULT
MAI MARE CA ÎN TIMPUL VIEŢI.
După vederea iadului, sufletul se întoarce pentru a
treia oară să se închine Domnului. Acum e lămurit. A văzut binele şi
răul. Acum nu mai vorbeşte ca pe pământ că nu există Rai şi Iad. Acum nu
mai zice ca hoţul fără de minte: “Nu cred că există temniţă!”. Şi
fiindcă nu crezi, urmează că nu există ? Dar dacă există, ce te faci?
Dacă crezi că este iad şi – să zicem, prin absurd, că nu este – n-ai
pierdut nimic. Dar dacă este ? Te-ai pierdut pe tine însuţi, ai pierdut
totul !
A
PATRUZECEA ZI DUPĂ MOARTE ARE LOC JUDECATA PARTICULARĂ A SUFLETULUI.
De aceea a PATRUZECEA
ZI DUPĂ MOARTE, Biserica se roaga pentru suflet prin Sfânta Liturghie
şi Parastas, ca sufletul să-şi găsească odihnă în Împărăţia lui
Dumnezeu. AMIN!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.