marți, 17 iulie 2012

Predici la inmormantare

Reflectii pentru predici la inmormantare

    “Şi (trupul) ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu Care l-a dat” (ECCLESIAST 12,7).
       Mare şi înfricoşător este ceasul morţi.
    Un mare adevăr cunoaştem fiecare dintre noi şi anume acela că vom muri. Bineînţeles căci cauza morţii este păcatul strămoşesc. Acest adevăr reiese din gura dumnezeiescului Apostol Pavel care zice: “Deci precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa moartea a trecut la toţi oamenii, căci toţi au păcătuit în el” (ROMANI 5,12); “Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu viaţă veşnică în Cristos Iisus Domnul nostru” (ROMANI 6,23).
    Un alt adevăr tot aşa de mare cunoaştem: Nu ştim când vom muri. Aici, Domnul nostru Iisus Hristos ne avertizează, zicând: “Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului” (MATEI 25,13).
    Conform celor relatate reiese că atunci când a sunat ceasul ieşiri noastre din lume, sufletul se retrage din trup şi se adună înspre cap. De aceea, pentru cei ce au dus o viaţă spirituala intensă, li se înseninează faţa cu o lumină neobişnuită. La mulţi dintre sfinţi nevoitori ai pustiei, în vremea ieşiri sufletului din trup (căci conform ECCLESIAST 12,7, moartea este despărţirea sufletului de trup), le străluceau feţele ca soarele.
    Sufletul e o făptură spirituală care nu are îngrădirea pe care o are trupul. În momentul morţi o conştiinţă împăcată răsfrânge o faţă senină, pe când o conştiinţă tulburată răsfrânge o faţă îngrozită; de aceea Înţeleptul Solomon zice: “Adu-ţi aminte de Ziditorul tău în zilele tinereţii tale, înainte ca să vină zilele de restrişte şi să se apropie anii despre care vei zice: N-am nici o plăcere de ei” (ECCLESIAST 12,1); “…şi te temi să mai urci colina şi spaimele pândesc în cale şi capul se face alb ca floarea de migdal şi lăcusta sprâncenă se face grea şi toţi mugurii s-au deschis, fiincă omul merge în locaşul său de veci şi bocitoarele dau târcoale pe uliţă” (ECCLESIAST 12,5).
    MARE ESTE TAINA MORŢI. Desfacerea sufletului de trup se face în vreme de trei zile pământeşti, începând de la momentul pe care-l numim MOARTE. Slujba înmormântări corespunde cu dezlegarea deplină a sufletului de trup. La ieşirea din CORTUL PĂMÂNTESC (căci aşa putem numi trupul pentru suflet), sufletul trece în lumea asemenea cu el, a făpturilor nevăzute, fie îngeri buni – dacă a fost bun, fie cu îngeri căzuţi (diavoli) – dacă faptele lui au fost rele. Dacă pe pământ erau ceasuri, zile şi ani, dincolo este un veşnic “ASTĂZI”, o veşnicie luminoasă pentru sufletul care a dobândit sfinţenia, sau o veşnicie întunecoasă, neagra veşnicie, pentru sufletul care a iubit stricăciunea.
    ACUM DĂ SUFLETUL DATORIA CUNOAŞTERII.
    Dacă sufletul n-a ajuns pe pământ, s-au n-a vrut să ajungă la desăvârşita cunoştinţă de sine însuşi, el trebuie neapărat, ca fiinţă spirituală, să se cunoască dincolo de mormânt. Sufletul trebuie să-şi dea seama de ceea ce şi-a câştigat; trebuie să-şi recunoască şi să-şi pronunţe judecata, înainte de a-l judeca Dumnezeu.
    Mare greşeală fac cei îşi doresc moartea când se află în suferinţă, crezând că în urma morţi, vor scăpa de tot, uni ajungând chiar să-şi pună capăt zilelor prin suicid sau sinucidere, alţi, în unele sate, chiar creştini fiind, susţin şi se contrazic cu preoţi că nu este viaţă dincolo de moarte. Pe pământ sufletul avea ajutorul Harului dumnezeiesc din Sfintele Taine, care-l ajuta să se cunoască şi să-şi judece purtarea. Dincolo nu se mai poate cunoaşte pe sine însuşi prin propria lui libertate, căci misiunea de a-i descoperi sufletului starea sa de stricăciune o au îngerii căzuţi. Demoni, stăpâni răului pe pământ, au să-i dea acum pe faţă toate faptele sale rele, pe care sufletul şi le va recunoaşte şi se va teme cumplit.
    Prin recunoaşterea aceasta va preveni judecata lui Dumnezeu, cea asupra sa. Deci toate greşelile mărturisite la preot, cu inimă înfrântă şi smerită şi pentru care el şi-a făcut canonul fiind în trup, nu se mai află ca piedică în cale, la trecerea printre cumpliţii vameşi ai văzduhului, căci puterea lui Dumnezeu lea şters pe acestea din cărţile lor.
    La această înfricoşată cercetare a sufletului stă de faţă şi îngerul păzitor pe care l-a primit la Botez (de aceea vai cei ce nu-şi botează copiii căci nu au primit înger păzitor), care însoţeşte sufletul în toată călătoria sa.
    VĂMILE VĂZDUHULUI sunt pentru sufletele de mijloc, care mai văd faţa lui Dumnezeu, chiar dacă vor fi osândite.
    Vrăşmaşi lui Dumnezeu, ATEII, care se înnebunesc, zicând cu ură că nu este Dumnezeu (PSALM 13,1; 52,1), nu mai trec prin vămi, ei fiind cu totul fii pierzări.
   Sufletul acestora îl trag din trup cu silă mare o droaie de diavoli şi osânditul suflet n-are nici măcar mângâierea să vadă de departe faţa îngerului păzitor, mai ales dacă necredinciosul acela era dintre cei botezaţi (căci cei nebotezaţi nici măcar nu au înger păzitor).
    Precum nu se apropie îngeri buni de sufletul ce s-a dat cu totul pierzări, aşa nu se apropie îngeri răi de sufletele sfinţilor care, într-o stare de contemplaţie, se suie la Dumnezeu ca un şuvoi de foc. Acum, sufletul se închină lui Dumnezeu, nu prin credinţă, ci prin vedere, după cum spune Mântuitorul: “Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (MATEI 5,8).
    Cunoştinţa trebuie să fie deplină, pentru stadiul în care se află acum sufletul. De aceea este condus de înger să vadă Raiul, fericirea drepţilor, răsplata faptelor bune, dar mai ales e condus să-şi vadă faptele sale bune pe care le-a făcut, sau pe care le-ar fi putut face şi nu le-a făcut. Acum va pricepe sufletul ce înzestrare îi dăduse Tatăl şi ce putea să facă, iar din acestea, cât a făcut. Acum cunoaşte care-i era măsura dată lui de Dumnezeu şi cât a împlinit-o el.
    În a noua zi de la moarte sau a şasea de la îngropare sufletul se reîntoarce la Dumnezeu şi I Se închină. Pe pământ, Biserica face rugăciune a noua zi pentru cel ce s-a mutat de la noi. Cunoscuţii şi rudeniile de pe pământ, în obştea Bisericii fiind, ridică rugăciune către Dumnezeu ca să fie rânduit în ceata îngerilor buni. De la aceasta a doua închinare a sufletului, din porunca lui Dumnezeu, sufletul merge să vadă şi iadul, suferinţele păcătoşilor, scrâşnirea dinţilor, focul cel veşnic, întunericul cel mai dinafară. Dincolo nu e timp ca la noi, ci VEŞNICIA. Totuşi călătoria aceasta prin iad, ţine ca la 30 de zile pământeşti. În vremea aceea sufletul cunoaşte cu de-amănuntul plata păcatului, urmările rele pe care le-a făcut el. Dacă s-a pocăit de ele (prin spovedanie, nu în sensul sectar al cuvântului), se va teme mai puţin; dacă nu s-a pocăit de ele şi l-a prins moartea în ele, îngrozirea lui va fi mai cumplită. Acum îşi cunoaşte “locul” după dreptate, în care are să se muncească şi tremură de frică.
    FRICA DUPĂ MOARTE ESTE MAI MULT MAI MARE CA ÎN TIMPUL VIEŢI.
    După vederea iadului, sufletul se întoarce pentru a treia oară să se închine Domnului. Acum e lămurit. A văzut binele şi răul. Acum nu mai vorbeşte ca pe pământ că nu există Rai şi Iad. Acum nu mai zice ca hoţul fără de minte: “Nu cred că există temniţă!”. Şi fiindcă nu crezi, urmează că nu există ? Dar dacă există, ce te faci? Dacă crezi că este iad şi – să zicem, prin absurd, că nu este – n-ai pierdut nimic. Dar dacă este ? Te-ai pierdut pe tine însuţi, ai pierdut totul !
    A PATRUZECEA ZI DUPĂ MOARTE ARE LOC JUDECATA PARTICULARĂ A SUFLETULUI.
    De aceea a PATRUZECEA ZI DUPĂ MOARTE, Biserica se roaga pentru suflet prin Sfânta Liturghie şi Parastas, ca sufletul să-şi găsească odihnă în Împărăţia lui Dumnezeu. AMIN!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.