marți, 17 iulie 2012

Duminica a XXXIV a dupa Rusalii

,,Pierdut a fost si s-a aflat! Mort a fost si a inviat!"


    Oare, cine nu recunoaste in Tatal din Evanghelia de astazi, pe Induratul si Bunul Dumnezeu ?!
    Parabola ne spune ca acel tata avea doi copii si cel mai mic cere, si primeste, de la el partea sa de avere si ca, nu dupa multa vreme, ii spune parintelui sau ca vrea sa devina independent, ca multi tineri ai zilelor noastre, si hotararea de a pleca de la casa parinteasca.
    Asa face si crestinul dupa ce Dumnezeu ii da toata averea: intelepciune, sanatate si toate harurile, paraseste Biserica uita de Dumnezeu, de creatorul sau. Acest tanar isi ia averea si se duce departe de casa intr-o tara indepartata, ne spune Evanghelia, unde-si cheltuieste intrega avere in destrabalari si pacatul desfranari, ajungand sa nu mai aiba bani nici de mancare, nici de imbracaminte si nici de trait, de aceea se hotaraste sa se faca sluga si ingrijeste porcii unui om instarit din tara unde a ajuns. Dar, aducandu-si aminte ca si argati tatalui sau o duc cu mult mai bine decat el, dupa o analiza a stari in care a ajuns, se hotaraste sa se intoarca acasa.
    Omul, cand realizeaza ca este incoltit din toate partile, din cauza rataciri sale, cand se vede sarac, bolnav, parasit de toti; prieteni si cunoscuti, pe deasupra plin de pacate, incepe sa vada, ca in trei tablouri, trecutul prezentul si viitorul sau.
    In primul tablou, cel al trecutului vede cat de bine traia el altadata pintre cei dragi ai sai si cum i-a parasit pentru placeri trecatoare.
    In tabloul prezentului, uitandu-se in jurul sau, vede in ce situatie l-a adus nesabuinta sa. Este speriat ca din toate bunatatile pe care le avea candva nu mai are nici cele necesare traiului de pe o zi pe alta, chiar si imbracamintea este ponosita, murdara si rupta din cauza aceleiasi nesabuinte.
    Privind tabloul viitorului isi da seama ca daca va continua pe calea pe care a ajuns se duce singur spre moarte si, inca de pe acum, simte durerile agoniei provocate de mustrarile de constiinta si grozava arsura a focului ce-l arde continuu.
    Dupa ce priveste aceste tablouri se hotaraste, daca a mai ramas ceva din harurile cu care Dumnezeu la inzestrat atunci cand l-a creeat, sa se ridice din aceasta mocirla a pacatelor si smerit, cu lacrimi in ochi, sa se indreapte spre Biserica si, in fata preotului, face o sincera spovada si ia hotararea de a nu mai pacatui, hotararea de a relua, din nou, intalnirea cu Dumnezeu si hranirea sufletului sau cu invataturi si rugaciuni, bucuros ca, Dumnezeu, l-a primit din nou ca fiu al sau in casa sa.
    Aceasta pilda se potriveste tuturor oamenilor de pe pamant pentru ca, fiecare dintre noi am ratacit, mai mult sau mai putin de la dreapta credinta si invatatura divina. Dumnezeu nu ne pedepseste pentru ca, uneori, am ratacit calea, dar ne osandeste pentru refuzul de a ne reantoarce de pe calea rea pe care am apucat.
    Toti aceea care: nu vin la Biserica, nu se spovedesc, nu se lasa de betii si de alte vicii, de desfranare, care traiesc necununati, care nu s-au lasat de injuraturi, vraji, descantece sau spiritism, de ura, dusmanie si de toate uneltirile diavolului, inca nu s-au intors la Tatal.
    Sfantul apostol si evanghelist Ioan, in ,,Apocalipsa" ne atrage atentia ca: ,,aceea care nu au parte de prima inviere, adica invierea din moartea pacatului la o viata noua in Isus Cristos, nici la judecata nu vor invia pentru viata vesnica ci pentru vesnica osanda!"
    Fiul cel tanar, din parabola Evangheliei de astazi suntem noi cu toti, cei care, asa dupa cum am mai spus, am ratacit uneori, de la viata plina de har.
    Averea si bogatia sunt zilele pe care le risipim fara de folos. Sanatatea, frumusetea, intelepciunea, puterea cu care Dumnezeu ne-a inzestrat si pe care le-am facut, din mijloace ale mantuiri noastre, in unelte ale pierzari si osandei noastre.
    Roscoavele sunt fructele placeri din pacatul desfranari, care la inceput ne pare dulci, nu dupa multa vreme iti umplu gura de amaraciune si durere in suflet atragand necaz si familiei.
    Vitelul cel gras reprezinta jertfa liturgica prin care Isus Cristos se ofera, la fiecare liturghie, celor pregatiti sa-l primeasca.
    Haina este reanoirea omului prin taina sfantului Botez cu ocazia unei spovezi sincere si complete, facuta in fata preotului.
    Inelul este aureola nemuriri si legatura permanenta a omului cu Mirele ceresc.
    Incaltamintea este calea Domnului pe care omul credincios trebuie sa mearga.
    Tara, unde s-a aciuat tanarul din parabola, reprezinta ani in care omul sta departe de Dumnezeu. Si uni stau 20 - 30 de ani, alti stau 50 sau 70 de ani, in timp ce sunt si dintre aceea care, raman departe de Dumnezeu toata viata lor, pana la moarte, ca sa se ingrijeasca bine de turma porcilor (pacatelor) stapanilor lor, diavoli.
    Viata, ne-a demonstrat ca, pentru om, cel mai greu lucru este de a spune ,,am gresit" si, totodata a-si recunoaste gresala, chiar daca, aceste doua cuvinte, in general, aduc: pacea, impacarea, unirea, linistea si vindecarea ranilor sufletesti.
    Ganditi-va, cat de vindecatoare sunt aceste cuvinte atunci cand sunt rostite in familie de catre unul dintre parteneri care a gresit, ori sunt adresate copiilor in cazul in care, si noi, ca parinti si educatori, am gresit in fata lor, sau de aproapele nostru, cu care ne aflam in dusmanie, si exemplele ar putea continua.
    Important este ca atunci cand rostim aceste cuvinte sa se faca si acea transforme in inima noastra, luand exemplu de la acest fiu tanar din Evanghelia de astazi care in momentul cand a rostit aceste cuvinte, nu s-a oprit aici, a mers mai departe cerandu-si si iertare tatalui sau pentru ca l-a suparat. Modul in care, acest fiu a fost primit, este modul in care si Dumnezeu se bucura pentru oaia ratacita care se intoarce la turma. Si aceasta parabola este continuarea celei din duminica trecuta prin care ni se explica necesitatea smereniei care il inalta pe om. Amin.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.