Ochiul sãnãtos, mintea sãnãtoasã şi bine cugetãtoare, ascultând
îndemnurile inimi curate, crede cã sfântãi-i vorba sfintei Scripturi: ,,Dumnezeu este dragoste.”
1 Io. cap.4 vers.8. şi dacã vom urca la ceruri ori ne vom coborî în
adâncuri, dacã vom înconjura pãmântul, pe uşoare aripi de vânt sau vom
strãbate Universul în zborul ameţitor al razei de luminã, dacã vom
merge cu gândul la cele care ,,erau înainte de a se face munţi şi s-a zidit pãmântul şi lumea" (Ps. 89 vrs. 2) sau ne vom închipui cele ce vor urma, când ,,cerurile vor pieri şi toţi şi toate ca o hainã, se vor învechi şi se vor schimba" (Ps. 101 vrs. 27). ,,Ziua zilei va spune acelaşi cuvânt şi noaptea nopţi va vesti aceeaşi ştiinţã" (Ps. 18 vrs. 2) plastic sintetizatã de ucenicul Domnului: ,,Dumnezeu este dragoste.” 1 Io. cap. 4 vers.8.
Dar noi ştim cã ,,Dragoste, niciodatã nu scade”( Cor. cap. 13;8) nici nu se dã odihnei. Cerurile spun mãrirea lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui vestesc tãria; toatã zidirea şi toatã fãptura, de la electroni vibreazã, în firul de praf, în fulgi de pãpãdie, se zbat în moleculele stejarilor, în ţesãtura creierului şi pânã la uriaşi aştri ce se rostogolesc în imensitãţile spaţiului; totul cântã, fãrã încetare, mãrirea dragostei veşnice care s-a fãcut, ţine şi cârmuieşte toate cele vãzute şi nevãzute. ,,Surd trebuie sã fie cel ce nu aude aceste glasuri” (Ps. 18 vrs. 3 - 4). Şi de piatrã trebuie sã fie inima aceluia care nu se înmoaie la dovada unei asemenea iubiri neţãrmurite şi veşnice-n grijire pentru un asemenea bulgãre de pãmânt cãruia-i este oaspete: Omul. ,,Cu iubire veşnicã te-am iubit, de aceea te-am atras (din neamul nefiinţei) spre îndurare.!” (Ieremia în cap. 31 cu 3).
Mai mult: ,,Aşa de tare a iubit Dumnezeu lumea aceasta, pusã întru cel rãu, (1Io.5 cu 19) încât pe Fiul sãu unul nãscut l-a dat (Io.3 cu 16) sã strice prin pilda şi patima sa lucrãtoare diavolul "(1 Io.3 cu 8) numai ca ,,omul cel zidit dupã chipul şi asemãnarea lui Dumnezeu "(Fac.1 cu 26) ,,sã vieze iarãşi " (1Io.4 cu 9) Fãcãtorului sãu.”
Numai aşa vom înţelege cum de s-a împlinit prorocia lui Isaia 9,5: ,,Şi prunc s-a nãscut nouã, fiu s-a dat nouã...înger de mare sfat, sfetnic minunat, Dumnezeu tare şi biruitor, Domn al pãcii, Pãrintele veacului ce va sã vie.” Ne vom pleca smeriţi în faţa cuvântului care era dintru început la Dumnezeu - Dumnezeu fiind acest Cuvânt - care, mai apoi ,,se face trup şi se sãlãşluieşte întru noi." (Io.1, 1 cu 14). Iatã cum Dumnezeu este dragoste ,,Şi dragostea nu cautã ale sale...” (1Cor.13/ 5).
,,Şi iatã, ţarã a lui Zabulon, pãmânt al lui Neftalim, cei ce locuiesc pe mare şi de cea parte de Iordan, cu toatã Galileea neamurilor şi cu tot poporul, ce umblã întru întuneric şi-n latura şi umbra morţi, luminã mare a vãzut.”( Isaia 9, 1 -2 ) ,,Însãşi lumina lumi” (Io.8, 12) ,,vine doar întru ale sale” (Io.1, 11) ,,sã mãrturiseascã adevãrul” (Io.18, 38) cu cuvinte care sunt ,,spirit şi viaţã” (Io.6, 63) ,,şi cu putere ce biruieşte lumea” (Io.16, 33) legile firi şi tãria diavolului.
Mai marele apostolilor îşi aduce aminte de Mântuitorul, care ,,a trecut prin lume fãcând bine” (Fa.10, 38) cu vorba şi fapta. Iar apostolul Neamurilor aratã spre el ca spre ,,întruchiparea vie a bunãtãţi lui Dumnezeu şi a iubiri de oameni” (Tit.3, 4). Rostul ,,ieşiri sale de la Tatãl” (Io.16, 28) a fost acela de a fi ,,Calea, Adevãrul şi viaţa” (Io.14, 6) pentru toţi care, ,,ascultând glasul lui, se vor alipi de el transformându-se, prin harurile Legii celei Noi, întru neam ales” (1Petru.2, 5- 9), ,,popor râvnitor de fapte bune” (Tit.2, 14),,fii ai lui Dumnezeu” (1Io.3, 1) îndumnezeindu-se.
Acestea avându-le, cu câtã râvnã nu vorbeşte el norodului în bisericã, cu câtã cãldurã şi avânt propovãduieşte vestea cea bunã şi nouã gloatelor, ce-i sorb vrãjite, cuvintele de pe buze pe malurile mãrii, pe podişurile cãtunelor, ori în val vârtejul oraşelor ! Şi ce potop de binefaceri varsã, din noianul bunãtãţi şi puteri sale, asupra acestui popor rãu şi îndãrãtnic !
,,Orbi vãd şi şchiopi umblã, leproşi se curãţesc şi surzi aud, morţi se scoalã şi sãracilor bine le vesteşte.” (Mt.11, 5).
Nu-i ranã pentru care el sã nu aibã balsam alinãtor, nu-i inimã zdrobitã pentru care el sã nu aibã leac tãmãduitor. Mângâie pe vãduva din Nain, o lumineazã pe samarineancã, aduce la pocãinţã pe Maria din Magdal, se sfãtuie noaptea cu Nicodim, primeşte pe vameşi, se ospãteazã la pãcãtoşi, plânge la mormântul lui Lazãr, jeleşte pustiirea Ierusalimului, aleargã în cãutarea oiţei rãtãcite, binecuvinteazã pruncii care se apropie de el cu lucirea încrederii în priviri şi cu vãpaia iubirii în suflet, cu mireasma nevinovãţiei în inimi; îndurã foamea, înfruntã vameşi, demascã pe cei fãţarnici, iartã pe tâlharul ce se întoarce în cel de al doisprezecelea ceas, îmbrãţişeazã pe fiul rãtãcit, saturã pe cel flãmând, cheamã la sine pe toţi cei osteniţi ca sã-i odihneascã. El, care nu a ştiut ce este odihna, care nu a avut unde sã-şi plece capul, el care-şi dã sufletul pentru oile sale, învãluindu-le de sus de pe Cruce, în cea din urmã privire plinã de iubire, ce mai poate sã porneascã din puterile sleite ale unui trup pãtimitor, prea mult chinuit şi schingiuit pentru noi oameni şi pentru a noastrã mântuire.
,,Eu te-am preamãrit pe pãmânt; lucrul pe care mi l-ai dat sã-l fac, l-am sãvârşit.” (Io.17, 4) .
Lucrul - partea, ce i-a revenit Rãscumpãrãtorului s-a sãvârşit. Au rãmas însã, în lume şi pe mai departe aceleaşi mizerii personale şi sociale, fizice şi psihice, morale şi materiale, ce-şi ridicau, odinioarã, atât de stãruitor glasul cãtre Mântuitor. Şi aşa va rãmâne ,,pânã în ceasul cunoscut celui vechi de zile” (Mt. 24, 36) ,,Iar dacã s-a fãcut ziuã a chemat la el pe ucenicii sãi şi a ales dintre ei doisprezece pe care i-a numit apostoli.” (Lc.6, 12 - 13).
Suveranul suprem al sufletelor îşi alege ,,califii” sãi, dupã cum zice episcopul Prohaszka, care sã-i fie locţiitori, sã umble sã lucre în locul sãu, cu sufletul sãu. Aceştea fiind viitori ,,pescari de oameni” (Mt. 4, 19) sau ,,vânãtori de oameni” (Mc.1, 17) pentru împãrãţia cerurilor. A cãror menire este aceea de a face, întocmai, lucrul Domnului, de aceea ,,pe ei îi iubeşte mai mult decât pe alţii, pânã la sfârşit” (Io. 13, 1) ,,pentru ei se roagã îndeosebi” (Io. 17, 17 - 19) cu ei împarte atributele sale, drepturile sale, puterea sa, mãrirea sa, amarul şi bucuriile sale; cu ei şi cu cei care vor pãşi dupã ei, în slujba lor pânã la capãtul veacurilor.
Chemarea lor o leagã de a sa: ,,Precum m-a trimis pe mine Tatãl şi eu vã trimit pe voi” (Io. 20, 21).
Autoritatea sa o dã lor: ,,Cel ce vã ascultã pe voi, pe mine mã ascultã şi cel ce se leapãdã de voi, de mine se leapãdã.“ (Lc. 10, 16); Mt. 10, 40; Io. 13, 20).
Puteri noi împrumutându-le ca sã jertfeascã ,,jertfa Legi Noi” (Lc. 22,19) şi-i învesteşte cu puteri discreţionare de ,,a lega şi a dezlega” în lumea conştinţelor (Io. 20, 22 - 23).
Eşecurile şi succesele sale le transmite şi lor, atenţionându-i: ,,Nu este slugã mai mare decât stãpânul sãu. Dacã m-au prigonit pe mine şi pe voi vã vor prigoni. Dacã au pãzit cuvintele mele şi pe ale voastre le vor pãzi” (Io. 15, 20; Mt. 10,24; Lc. 6, 40).
Dânsul este lumina lumi, învãţãtorul şi pãstorul cel bun dar tot aşa îşi preţuieşte şi ucenicii: ,,Voi sunteţi lumina lumi” (Mt. 15, 14) de aceea, ,,mergând, învãţaşi toate neamurile” (Mt. 28, 19), ,,vestiţi evanghelia la toatã fãptura” (Mc. 16, 15). În timp ce lui Petru îi leagã de suflet porunca: ,,Paşte mieluşei mei, paşte oile mele !” (Io. 21,15 - 17).
Pilda sa o lasã, deasemenea, lor: ,,Pildã v-am dat vouã, ca precum am fãcut eu şi voi sã faceţi.” (Io. 15, 15).
În mãrirea sa îi îmbracã: ,,Mãrirea pe care mi-ai dat-o mie, dã-o şi lor.” (Io.17, 22) fãgãduindu-le cã dacã vor rãmâne în dragostea lui, ,,o sã le gãteascã lãcaşuri deosebite la Tatãl pentru ca sluga şi stãpânul sã fie întru aceeaşi bucurie" (Io. 44, 2 - 3) asigurându-i totodatã, pe ei şi pe toţi ce-i vor urma în apostolie şi preoţie, de prezenţa sa cu ei, nelipsitã, în veac: ,,Iatã, eu sunt cu voi în toate zilele pânã la sfârşitul veacurilor !” (Mt. 28, 20).
Auziţi neamuri şi vã plecaţi: ,,Cu noi este Dumnezeu !” Mântuitorul nostru, binecuvântat fie numele lui. Pentru cã deşi ,,a mers la Tatãl” (Io. 16, 28) tot nu s-a despãrţit de noi. ,,Dragostea care-i mai tare ca moartea”(Cântarea cântãrilor 8,6) l-a ţintuit între noi pentru totdeauna, cu douã legãturi: personal, de-şi nevãzut, sub speciile euharistice consacrate - comoara chivoturilor creştine - şi impersonal dar vãzut, în cei care-i rãspândesc învãţãtura, îi sãvârşesc jertfa şi-i mijlocesc harul; în preoţii sãi. (P.Huonder S.I).
Sacerdos alter Christus (Preotul al doilea Cristos).
Aceeaşi misiune: sfinţirea sufletelor; aceleaşi mijloace: cuvântul adevãrului şi frângerea pâinii; acelaşi izvor: visteria nesecatã a harului ceresc, binecuvântând şi isprãvind totul în toţi şi în toate.
,,Arhiereul cel Mare: Isus” (Ev. 4, 14), ,,viţa de la care trece sucul de viaţã mlãdiţei” (Io. 15, 5) la preoţi, exponenţi celui ce singur este ,,preot în veac dupã rânduiala lui Melchisedec” (Ps.109, 5) şi crâsnicii împãratului cel Mare.
Sã nu ne scandalizãm, deci, de mentalitatea sfintei Maria Magdalena de Pazzi, care obişnuia sã-l numeascã pe duhovnicul mãnãstirii, pur şi simplu Cristos, tot aşa numindu-i şi pe ceilalţi preoţi pentru cã ea reuşise sã pãtrundã adânc în miezul spiritului Scripturilor care este plin de laudã la adresa preoţilor.
Spiritul adevãrului socoteşte pe vestitori Evangheliei şi slujitori Altarelor drept ,,sarea şi pãmântul, cetate deasupra muntelui stând, lumânarea din sfeşnic care lumineazã tuturor” (Mt.5, 13 - 16; Mc. 4,21; 9,49; Lc. 8, 16 - 11; 33, 14 - 34) ,,prieteni ai lui Cristos” (Io.15, 15) ,,ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor.4, 1) ,,fraţi ai Domnului” (Io.20, 17) ,,sluji ai stãpânului” (Tit. 1, 1; 1 Cor. 4,1; II Tim. 2, 24) ,,ostaşi ai Împãratului mãriri”(II Tim. 2, 3) ,,mijlocitori ai împãcãrii cu Dumnezeu” (2 Cor. 5, 18) ,,doctori ai sufletelor, mai mult decât a trupurilor”, (Iacob. 5,14 - 15) ,,ambasadori ai Regelui veacurilor” (2 Cor. 5, 20) ,,împreunã lucrãtori ai Celui Preaînalt” (1 Cor. 3, 9).
,,Oameni ai lui Dumnezeu” (1Tim.6, 11) aşa dupã cum spune şi cardinalul Gibbons: ,,Dacã biserica-i o armatã, preoţi ei sunt arhistrategii ei; dacã-i o turmã, ei sunt pãstori care poartã aceastã turmã la pãşune bunã şi o adapã de la izvoare rãcoritoare. Este biserica o cetate, preoţi ei sunt cãpeteniile de drept; dacã este viţa de vie, toţi preoţi ei sunt mlãdiţele care mai întâi se lipesc de tulpina ce le furnizeazã forţa vitalã şi hrana.
Dacã vom numi biserica, cetatea sfântã a Ierusalimului, preoţi ei sunt apãrãtori şi strãjile rânduite în turnurile de veghe. Şi peste zidurile tale Ierusalime am pus pãzitori toatã ziua şi toatã noaptea” ,,care nu vor tãcea pânã la sfârşit, aducându-şi aminte de Domnul” (Is. 62, 6).
,,Dacã vom denumi biserica lac, preoţi sunt pescari; dacã-i vom zice ţarinã, ei sunt lucrãtori pentru cã, ei seamãnã seminţa cea bunã şi fãrã truda lor ogorul ar fi pustiu, ca un deşert.
Când Mântuitorul îşi aseamãnã biserica sa cu o împãrãţie, preoţi apar ca structura acesteea, ca nişte viceregi ce-şi oblãduiesc supuşi cu mãsura Legii dumnezeeşti şi impun ascultare prin dispoziţii ce aduc pe terenul credinţei şi al moravurilor ascultarea. ,,Fãcutu-ne-ai pe noi Dumnezeului nostru împãrãţie şi preoţi şi vom împãrãţi pe pãmânt.” (Apoc .5, 10).
Mare este cu adevãrat, Taina preoţiei şi de admirat!
Fiecare dintre cei aleşi pentru aceastã treaptã se poate întreba ca David: ,,Cine sunt eu Doamne, Dumnezeule ?!” (Ps.17, 16). Frica de care au fost cuprinşi atâţea sfinţi, când erau sã primeascã darul hirotoniri este prea fireascã pentru cel ce cugetã serios la aceasta. Este cunoscut, din istoria vieţi lor, cã sfinţi: Ciprian, Marele Grigoriu, Fulgenţiu, Efrem, Armoniu şi alţi fug şi se ascund ca sã nu poatã fi aduşi la sfinţire; Sfântul Grigore Teologul se hirotoneşte sub forţa împrejurãrilor, dar imediat dupã aceea fuge în pustie, îngrozit de greutatea poveri primite. Sfântul Ieronim, având o reverenţã profundã faţã de sãvârşirea sfintei Liturghii, deasemenea îi este proverbialã hirotonirea; sfântul Benedict, patriarhul monahilor apuseni a rãmas toatã viaţa nehirotonit; despre sfântul Francisc de Assisi ştim cã s-a oprit la treapta diaconiei şi cã la cealaltã treaptã ierarhicã a urcat numai dupã ce îngerul Domnului i s-a arãtat în vis cu un pahar de apã limpede ca şi cristalul, în mânã, fãcându-l atent cã aşa de curat şi liniştit trebuie sã fie sufletul preotului ca apa din acel pahar. Sfântul Ignaţiu de Loyola se pregãteşte un an de zile cu posturi aspre şi rugãciuni pentru prima Liturghie ce o va sluji; tovarãşul sãu de viaţã regularã şi sfinţenie, sfântul Francisc de Xaveriu se retrage, cu acelaşi scop, la Monfelice, lângã Padova, într-o colibã timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi petrecând în cazne şi privegheri, cerşind cele de lipsã pentru trai. Sfântul Marcu, Pustnicul îşi taie degetul mare, de la mâna stângã, numai ca sã nu poatã fi ordinat.
Sfinţi cunoşteau şi cântãreau, la adevãrata valoare, advertismentul Marelui Pãstor: ,,Cui i s-a dat mult, mult i se va şi cere” (P. 5, 4) şi: ,,cãruia i s-a încredinţat mult, mai mult se va cere de la el” (Lc.12, 48). Şi cui i s-a încredinţat mai mult ca preoţilor, în grija cãrora a rãmas ,,comoara credinţei” (2Tim.1, 14 - 20), ,,trupul euharistic” (Lc.22, 19; 1 Cor. 11,24) şi ,,trupul mistic al Domnului cu mãdularele lui cumpãrate cu preţul rãscumpãrãri noastre, a preascumpului şi preasfântului Sânge ?” (1 Cor.6, 20).
Mãcar dacã şi-ar simţi toţi preoţi greutatea rãspunderi ce le revine şi a vedea, din când în când, sublimitatea statutului întru care ,,i-a pus milã cel ce l-a ales din lume !” (Io.15, 16)
Tagma aceasta ar numãra, îndatã, mai puţini târgoveţi, mai puţine figuri spãlãcite, uşuratice, mai puţin devotaţi ai lui ,,dolce forniente”, mai puţin gãlãgioşi şi pretenţioşi, certaţi cu ei şi cu turma cuvântãtoare, cu ceilalţi lucrãtori din via Domnului, chiar cu Domnul viei, certaţi cu cerul şi pãmântul. Atunci s-ar observa cum se înmulţesc, îndatã, slujile cele credincioase, harnice şi tãcute; s-ar vedea, mai des, tipul simpatic şi iubit al preotului ,,ce-şi face slujba deplin” (2 Tim.4, 5); s-ar contura, mai lãmurit, personalitatea întreagã în diversitatea ei din bucata autoritarã, irezistibilã şi tainicã a Stãpânului ei: ,,s-ar câştiga, cu mai mult succes lumea, pentru Cristos, pentru Evanghelia sa şi pentru vestitori ei.”
Sfântul Clemente Hofbauer (+ 1820), apostolul Vienei, bazat pe propria exeperienţã şi nu numai, susţinea urmãtoarele: ,,Numai puţin efort sã depunã preotul pentru îndeplinirea cu conştinciozitate a menirii sale şi enoriaşi o sã-l poarte pe pãlmi!” mãrturie susţinutã şi întãritã de sfântul Laurenţiu Iustinian. Dar, dacã nu se va întâmpla aşa, vina este numai a noastrã a preoţilor, care nu facem dovada cu fapta cã ştim sã ne preţuim statutul clerical, statutul celor aleşi.
Preotul trebuie sã aibã sufletul plin de dragostea Celui ce a plãnuit şi a rânduit Taina preoţiei; sã-şi îndrume paşi, vorba şi fapta dupã şoaptele iubiri creştine ,,ce îndelung rabdã, se milostiveşte, nu pizmuieşte, nu se îndãrãtniceşte, nu se trufeşte, nu cautã ale sale” (1 Cor.13, 4 -8) şi preotul va fi persoana cea mai respectatã şi mai iubitã; autoritatea întruchipatã şi ascultatã. În acest sens vã pot argumenta cu cardinalul Manning, care a liniştit tulburarea maselor, faţã de care guvernul englez, cu toate organele sale, s-a dovedit neputincios. Aşa dupã cum spune şi Scriptura: ,,dacã m-au ascultat pe mine şi pe voi vã vor asculta...”
Icoana preotului bun, zugrãvitã de poetul francez A. de Lamartine, este o dovadã despre faptul cum îl judecã lumea de afarã pe preot, pe care ar fi bine sã o aibã mereu înaintea ochilor fie spre dreaptã şi îndreptãţitã mustrare, fie spre o mângâietoare îmbãrbãtare",,În fiecare parohie existã un om, care este al tuturor, pentru cã este pãrintele sufletesc al tuturor, chemat ca martor, ca sfãtuitor, ori ca reprezentant în toate actele cele mai solemne ale vieţi, care-l ia pe om de la sânul mamei sale şi nu-l lasã decât în mormânt, care binecuvinteazã sau sfinţeşte leagãnul, nunta, patul morţi şi sicriul, un om pe care copilaşii se obişnuiesc a-l iubi, a-l venera şi a se teme de el, pe care cunoscuţii îl numesc pãrinte, la picioarele cãruia creştinii merg şi depun mãrturiile lor, cele mai intime, un om care prin starea sa este mângâietorul tuturor nenorocirilor sufletului, care neaparţinând nici unei clase sociale, ţine de o potrivã la toate clasele; de clasele de jos prin viaţa sa sãracã şi deseori prin umilinţa naşterii, de clasele înalte prin educaţie, ştiinţã şi înãlţarea sentimentelor care inspirã şi recomandã o religie filantropicã; în sfârşit, un om care ştie de toate, care are dreptul de a spune toate şi al cãrui cuvânt cade de sus asupra inteligenţelor şi asupra inimilor cu autoritatea unei misiuni dumnezeeşti: acesta este preotul."
Prin ţara sfântului Francisc de Sales, a sfântului Vincenţiu de Paula, a sfântului Ioan Vianney şi a multor altor sfinţi, fericiţi şi venerabili, credem cã se mai aflã şi acum, ca atunci, destule suflete de asemenea preoţi ce sunt bune de pus icoane într-un altar, demne de închinat.
Noi, la rândul nostru, sã ne rugãm cu un dar şi mai fierbinte Domnului sã se îndure de noi şi sã ne trimitã şi nouã mulţi slujitori vrednici în sfintele altare deoarece, pentru ca: ,,mare lucru este pentru neam şi pentru bisericã sã aibã, din belşug, oameni ai lui Dumnezeu” (1 Tim.6,11), în vremuri grele precum sunt cele de astãzi. De aceea, fiecare preot, sã se judece pe el însuşi, aducându-şi aminte cât mai des, de darul ce l-a primit şi este în el, ,,prin punerea mâinilor arhiereşti” (1 Tim.4, 14) şi de poziţia pe care el o ocupã în economia mântuiri, prin urmare şi de rãspunderea grozavã ce apasã pe conştiinţa preoţeascã.
,,Grandis haec dignitas grandi etiam exponit ruinae.” dacã nu cumva dignitarul se mulţumeşte sã aibã numai ,,chipul evlaviei, tãgãduindu-i puterea cu viaţa proprie.” (2 Tim.3, 5).
Homo Dei ! Homo Dei ! Ia seama cine eşti şi cine ar trebui sã fii dupã dorinţa Suveranului preaîndurãtor, atotştiutor şi drept judecãtor ! Amin.
Dar noi ştim cã ,,Dragoste, niciodatã nu scade”( Cor. cap. 13;8) nici nu se dã odihnei. Cerurile spun mãrirea lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui vestesc tãria; toatã zidirea şi toatã fãptura, de la electroni vibreazã, în firul de praf, în fulgi de pãpãdie, se zbat în moleculele stejarilor, în ţesãtura creierului şi pânã la uriaşi aştri ce se rostogolesc în imensitãţile spaţiului; totul cântã, fãrã încetare, mãrirea dragostei veşnice care s-a fãcut, ţine şi cârmuieşte toate cele vãzute şi nevãzute. ,,Surd trebuie sã fie cel ce nu aude aceste glasuri” (Ps. 18 vrs. 3 - 4). Şi de piatrã trebuie sã fie inima aceluia care nu se înmoaie la dovada unei asemenea iubiri neţãrmurite şi veşnice-n grijire pentru un asemenea bulgãre de pãmânt cãruia-i este oaspete: Omul. ,,Cu iubire veşnicã te-am iubit, de aceea te-am atras (din neamul nefiinţei) spre îndurare.!” (Ieremia în cap. 31 cu 3).
Mai mult: ,,Aşa de tare a iubit Dumnezeu lumea aceasta, pusã întru cel rãu, (1Io.5 cu 19) încât pe Fiul sãu unul nãscut l-a dat (Io.3 cu 16) sã strice prin pilda şi patima sa lucrãtoare diavolul "(1 Io.3 cu 8) numai ca ,,omul cel zidit dupã chipul şi asemãnarea lui Dumnezeu "(Fac.1 cu 26) ,,sã vieze iarãşi " (1Io.4 cu 9) Fãcãtorului sãu.”
Numai aşa vom înţelege cum de s-a împlinit prorocia lui Isaia 9,5: ,,Şi prunc s-a nãscut nouã, fiu s-a dat nouã...înger de mare sfat, sfetnic minunat, Dumnezeu tare şi biruitor, Domn al pãcii, Pãrintele veacului ce va sã vie.” Ne vom pleca smeriţi în faţa cuvântului care era dintru început la Dumnezeu - Dumnezeu fiind acest Cuvânt - care, mai apoi ,,se face trup şi se sãlãşluieşte întru noi." (Io.1, 1 cu 14). Iatã cum Dumnezeu este dragoste ,,Şi dragostea nu cautã ale sale...” (1Cor.13/ 5).
,,Şi iatã, ţarã a lui Zabulon, pãmânt al lui Neftalim, cei ce locuiesc pe mare şi de cea parte de Iordan, cu toatã Galileea neamurilor şi cu tot poporul, ce umblã întru întuneric şi-n latura şi umbra morţi, luminã mare a vãzut.”( Isaia 9, 1 -2 ) ,,Însãşi lumina lumi” (Io.8, 12) ,,vine doar întru ale sale” (Io.1, 11) ,,sã mãrturiseascã adevãrul” (Io.18, 38) cu cuvinte care sunt ,,spirit şi viaţã” (Io.6, 63) ,,şi cu putere ce biruieşte lumea” (Io.16, 33) legile firi şi tãria diavolului.
Mai marele apostolilor îşi aduce aminte de Mântuitorul, care ,,a trecut prin lume fãcând bine” (Fa.10, 38) cu vorba şi fapta. Iar apostolul Neamurilor aratã spre el ca spre ,,întruchiparea vie a bunãtãţi lui Dumnezeu şi a iubiri de oameni” (Tit.3, 4). Rostul ,,ieşiri sale de la Tatãl” (Io.16, 28) a fost acela de a fi ,,Calea, Adevãrul şi viaţa” (Io.14, 6) pentru toţi care, ,,ascultând glasul lui, se vor alipi de el transformându-se, prin harurile Legii celei Noi, întru neam ales” (1Petru.2, 5- 9), ,,popor râvnitor de fapte bune” (Tit.2, 14),,fii ai lui Dumnezeu” (1Io.3, 1) îndumnezeindu-se.
Acestea avându-le, cu câtã râvnã nu vorbeşte el norodului în bisericã, cu câtã cãldurã şi avânt propovãduieşte vestea cea bunã şi nouã gloatelor, ce-i sorb vrãjite, cuvintele de pe buze pe malurile mãrii, pe podişurile cãtunelor, ori în val vârtejul oraşelor ! Şi ce potop de binefaceri varsã, din noianul bunãtãţi şi puteri sale, asupra acestui popor rãu şi îndãrãtnic !
,,Orbi vãd şi şchiopi umblã, leproşi se curãţesc şi surzi aud, morţi se scoalã şi sãracilor bine le vesteşte.” (Mt.11, 5).
Nu-i ranã pentru care el sã nu aibã balsam alinãtor, nu-i inimã zdrobitã pentru care el sã nu aibã leac tãmãduitor. Mângâie pe vãduva din Nain, o lumineazã pe samarineancã, aduce la pocãinţã pe Maria din Magdal, se sfãtuie noaptea cu Nicodim, primeşte pe vameşi, se ospãteazã la pãcãtoşi, plânge la mormântul lui Lazãr, jeleşte pustiirea Ierusalimului, aleargã în cãutarea oiţei rãtãcite, binecuvinteazã pruncii care se apropie de el cu lucirea încrederii în priviri şi cu vãpaia iubirii în suflet, cu mireasma nevinovãţiei în inimi; îndurã foamea, înfruntã vameşi, demascã pe cei fãţarnici, iartã pe tâlharul ce se întoarce în cel de al doisprezecelea ceas, îmbrãţişeazã pe fiul rãtãcit, saturã pe cel flãmând, cheamã la sine pe toţi cei osteniţi ca sã-i odihneascã. El, care nu a ştiut ce este odihna, care nu a avut unde sã-şi plece capul, el care-şi dã sufletul pentru oile sale, învãluindu-le de sus de pe Cruce, în cea din urmã privire plinã de iubire, ce mai poate sã porneascã din puterile sleite ale unui trup pãtimitor, prea mult chinuit şi schingiuit pentru noi oameni şi pentru a noastrã mântuire.
,,Eu te-am preamãrit pe pãmânt; lucrul pe care mi l-ai dat sã-l fac, l-am sãvârşit.” (Io.17, 4) .
Lucrul - partea, ce i-a revenit Rãscumpãrãtorului s-a sãvârşit. Au rãmas însã, în lume şi pe mai departe aceleaşi mizerii personale şi sociale, fizice şi psihice, morale şi materiale, ce-şi ridicau, odinioarã, atât de stãruitor glasul cãtre Mântuitor. Şi aşa va rãmâne ,,pânã în ceasul cunoscut celui vechi de zile” (Mt. 24, 36) ,,Iar dacã s-a fãcut ziuã a chemat la el pe ucenicii sãi şi a ales dintre ei doisprezece pe care i-a numit apostoli.” (Lc.6, 12 - 13).
Suveranul suprem al sufletelor îşi alege ,,califii” sãi, dupã cum zice episcopul Prohaszka, care sã-i fie locţiitori, sã umble sã lucre în locul sãu, cu sufletul sãu. Aceştea fiind viitori ,,pescari de oameni” (Mt. 4, 19) sau ,,vânãtori de oameni” (Mc.1, 17) pentru împãrãţia cerurilor. A cãror menire este aceea de a face, întocmai, lucrul Domnului, de aceea ,,pe ei îi iubeşte mai mult decât pe alţii, pânã la sfârşit” (Io. 13, 1) ,,pentru ei se roagã îndeosebi” (Io. 17, 17 - 19) cu ei împarte atributele sale, drepturile sale, puterea sa, mãrirea sa, amarul şi bucuriile sale; cu ei şi cu cei care vor pãşi dupã ei, în slujba lor pânã la capãtul veacurilor.
Chemarea lor o leagã de a sa: ,,Precum m-a trimis pe mine Tatãl şi eu vã trimit pe voi” (Io. 20, 21).
Autoritatea sa o dã lor: ,,Cel ce vã ascultã pe voi, pe mine mã ascultã şi cel ce se leapãdã de voi, de mine se leapãdã.“ (Lc. 10, 16); Mt. 10, 40; Io. 13, 20).
Puteri noi împrumutându-le ca sã jertfeascã ,,jertfa Legi Noi” (Lc. 22,19) şi-i învesteşte cu puteri discreţionare de ,,a lega şi a dezlega” în lumea conştinţelor (Io. 20, 22 - 23).
Eşecurile şi succesele sale le transmite şi lor, atenţionându-i: ,,Nu este slugã mai mare decât stãpânul sãu. Dacã m-au prigonit pe mine şi pe voi vã vor prigoni. Dacã au pãzit cuvintele mele şi pe ale voastre le vor pãzi” (Io. 15, 20; Mt. 10,24; Lc. 6, 40).
Dânsul este lumina lumi, învãţãtorul şi pãstorul cel bun dar tot aşa îşi preţuieşte şi ucenicii: ,,Voi sunteţi lumina lumi” (Mt. 15, 14) de aceea, ,,mergând, învãţaşi toate neamurile” (Mt. 28, 19), ,,vestiţi evanghelia la toatã fãptura” (Mc. 16, 15). În timp ce lui Petru îi leagã de suflet porunca: ,,Paşte mieluşei mei, paşte oile mele !” (Io. 21,15 - 17).
Pilda sa o lasã, deasemenea, lor: ,,Pildã v-am dat vouã, ca precum am fãcut eu şi voi sã faceţi.” (Io. 15, 15).
În mãrirea sa îi îmbracã: ,,Mãrirea pe care mi-ai dat-o mie, dã-o şi lor.” (Io.17, 22) fãgãduindu-le cã dacã vor rãmâne în dragostea lui, ,,o sã le gãteascã lãcaşuri deosebite la Tatãl pentru ca sluga şi stãpânul sã fie întru aceeaşi bucurie" (Io. 44, 2 - 3) asigurându-i totodatã, pe ei şi pe toţi ce-i vor urma în apostolie şi preoţie, de prezenţa sa cu ei, nelipsitã, în veac: ,,Iatã, eu sunt cu voi în toate zilele pânã la sfârşitul veacurilor !” (Mt. 28, 20).
Auziţi neamuri şi vã plecaţi: ,,Cu noi este Dumnezeu !” Mântuitorul nostru, binecuvântat fie numele lui. Pentru cã deşi ,,a mers la Tatãl” (Io. 16, 28) tot nu s-a despãrţit de noi. ,,Dragostea care-i mai tare ca moartea”(Cântarea cântãrilor 8,6) l-a ţintuit între noi pentru totdeauna, cu douã legãturi: personal, de-şi nevãzut, sub speciile euharistice consacrate - comoara chivoturilor creştine - şi impersonal dar vãzut, în cei care-i rãspândesc învãţãtura, îi sãvârşesc jertfa şi-i mijlocesc harul; în preoţii sãi. (P.Huonder S.I).
Sacerdos alter Christus (Preotul al doilea Cristos).
Aceeaşi misiune: sfinţirea sufletelor; aceleaşi mijloace: cuvântul adevãrului şi frângerea pâinii; acelaşi izvor: visteria nesecatã a harului ceresc, binecuvântând şi isprãvind totul în toţi şi în toate.
,,Arhiereul cel Mare: Isus” (Ev. 4, 14), ,,viţa de la care trece sucul de viaţã mlãdiţei” (Io. 15, 5) la preoţi, exponenţi celui ce singur este ,,preot în veac dupã rânduiala lui Melchisedec” (Ps.109, 5) şi crâsnicii împãratului cel Mare.
Sã nu ne scandalizãm, deci, de mentalitatea sfintei Maria Magdalena de Pazzi, care obişnuia sã-l numeascã pe duhovnicul mãnãstirii, pur şi simplu Cristos, tot aşa numindu-i şi pe ceilalţi preoţi pentru cã ea reuşise sã pãtrundã adânc în miezul spiritului Scripturilor care este plin de laudã la adresa preoţilor.
Spiritul adevãrului socoteşte pe vestitori Evangheliei şi slujitori Altarelor drept ,,sarea şi pãmântul, cetate deasupra muntelui stând, lumânarea din sfeşnic care lumineazã tuturor” (Mt.5, 13 - 16; Mc. 4,21; 9,49; Lc. 8, 16 - 11; 33, 14 - 34) ,,prieteni ai lui Cristos” (Io.15, 15) ,,ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor.4, 1) ,,fraţi ai Domnului” (Io.20, 17) ,,sluji ai stãpânului” (Tit. 1, 1; 1 Cor. 4,1; II Tim. 2, 24) ,,ostaşi ai Împãratului mãriri”(II Tim. 2, 3) ,,mijlocitori ai împãcãrii cu Dumnezeu” (2 Cor. 5, 18) ,,doctori ai sufletelor, mai mult decât a trupurilor”, (Iacob. 5,14 - 15) ,,ambasadori ai Regelui veacurilor” (2 Cor. 5, 20) ,,împreunã lucrãtori ai Celui Preaînalt” (1 Cor. 3, 9).
,,Oameni ai lui Dumnezeu” (1Tim.6, 11) aşa dupã cum spune şi cardinalul Gibbons: ,,Dacã biserica-i o armatã, preoţi ei sunt arhistrategii ei; dacã-i o turmã, ei sunt pãstori care poartã aceastã turmã la pãşune bunã şi o adapã de la izvoare rãcoritoare. Este biserica o cetate, preoţi ei sunt cãpeteniile de drept; dacã este viţa de vie, toţi preoţi ei sunt mlãdiţele care mai întâi se lipesc de tulpina ce le furnizeazã forţa vitalã şi hrana.
Dacã vom numi biserica, cetatea sfântã a Ierusalimului, preoţi ei sunt apãrãtori şi strãjile rânduite în turnurile de veghe. Şi peste zidurile tale Ierusalime am pus pãzitori toatã ziua şi toatã noaptea” ,,care nu vor tãcea pânã la sfârşit, aducându-şi aminte de Domnul” (Is. 62, 6).
,,Dacã vom denumi biserica lac, preoţi sunt pescari; dacã-i vom zice ţarinã, ei sunt lucrãtori pentru cã, ei seamãnã seminţa cea bunã şi fãrã truda lor ogorul ar fi pustiu, ca un deşert.
Când Mântuitorul îşi aseamãnã biserica sa cu o împãrãţie, preoţi apar ca structura acesteea, ca nişte viceregi ce-şi oblãduiesc supuşi cu mãsura Legii dumnezeeşti şi impun ascultare prin dispoziţii ce aduc pe terenul credinţei şi al moravurilor ascultarea. ,,Fãcutu-ne-ai pe noi Dumnezeului nostru împãrãţie şi preoţi şi vom împãrãţi pe pãmânt.” (Apoc .5, 10).
Mare este cu adevãrat, Taina preoţiei şi de admirat!
Fiecare dintre cei aleşi pentru aceastã treaptã se poate întreba ca David: ,,Cine sunt eu Doamne, Dumnezeule ?!” (Ps.17, 16). Frica de care au fost cuprinşi atâţea sfinţi, când erau sã primeascã darul hirotoniri este prea fireascã pentru cel ce cugetã serios la aceasta. Este cunoscut, din istoria vieţi lor, cã sfinţi: Ciprian, Marele Grigoriu, Fulgenţiu, Efrem, Armoniu şi alţi fug şi se ascund ca sã nu poatã fi aduşi la sfinţire; Sfântul Grigore Teologul se hirotoneşte sub forţa împrejurãrilor, dar imediat dupã aceea fuge în pustie, îngrozit de greutatea poveri primite. Sfântul Ieronim, având o reverenţã profundã faţã de sãvârşirea sfintei Liturghii, deasemenea îi este proverbialã hirotonirea; sfântul Benedict, patriarhul monahilor apuseni a rãmas toatã viaţa nehirotonit; despre sfântul Francisc de Assisi ştim cã s-a oprit la treapta diaconiei şi cã la cealaltã treaptã ierarhicã a urcat numai dupã ce îngerul Domnului i s-a arãtat în vis cu un pahar de apã limpede ca şi cristalul, în mânã, fãcându-l atent cã aşa de curat şi liniştit trebuie sã fie sufletul preotului ca apa din acel pahar. Sfântul Ignaţiu de Loyola se pregãteşte un an de zile cu posturi aspre şi rugãciuni pentru prima Liturghie ce o va sluji; tovarãşul sãu de viaţã regularã şi sfinţenie, sfântul Francisc de Xaveriu se retrage, cu acelaşi scop, la Monfelice, lângã Padova, într-o colibã timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi petrecând în cazne şi privegheri, cerşind cele de lipsã pentru trai. Sfântul Marcu, Pustnicul îşi taie degetul mare, de la mâna stângã, numai ca sã nu poatã fi ordinat.
Sfinţi cunoşteau şi cântãreau, la adevãrata valoare, advertismentul Marelui Pãstor: ,,Cui i s-a dat mult, mult i se va şi cere” (P. 5, 4) şi: ,,cãruia i s-a încredinţat mult, mai mult se va cere de la el” (Lc.12, 48). Şi cui i s-a încredinţat mai mult ca preoţilor, în grija cãrora a rãmas ,,comoara credinţei” (2Tim.1, 14 - 20), ,,trupul euharistic” (Lc.22, 19; 1 Cor. 11,24) şi ,,trupul mistic al Domnului cu mãdularele lui cumpãrate cu preţul rãscumpãrãri noastre, a preascumpului şi preasfântului Sânge ?” (1 Cor.6, 20).
Mãcar dacã şi-ar simţi toţi preoţi greutatea rãspunderi ce le revine şi a vedea, din când în când, sublimitatea statutului întru care ,,i-a pus milã cel ce l-a ales din lume !” (Io.15, 16)
Tagma aceasta ar numãra, îndatã, mai puţini târgoveţi, mai puţine figuri spãlãcite, uşuratice, mai puţin devotaţi ai lui ,,dolce forniente”, mai puţin gãlãgioşi şi pretenţioşi, certaţi cu ei şi cu turma cuvântãtoare, cu ceilalţi lucrãtori din via Domnului, chiar cu Domnul viei, certaţi cu cerul şi pãmântul. Atunci s-ar observa cum se înmulţesc, îndatã, slujile cele credincioase, harnice şi tãcute; s-ar vedea, mai des, tipul simpatic şi iubit al preotului ,,ce-şi face slujba deplin” (2 Tim.4, 5); s-ar contura, mai lãmurit, personalitatea întreagã în diversitatea ei din bucata autoritarã, irezistibilã şi tainicã a Stãpânului ei: ,,s-ar câştiga, cu mai mult succes lumea, pentru Cristos, pentru Evanghelia sa şi pentru vestitori ei.”
Sfântul Clemente Hofbauer (+ 1820), apostolul Vienei, bazat pe propria exeperienţã şi nu numai, susţinea urmãtoarele: ,,Numai puţin efort sã depunã preotul pentru îndeplinirea cu conştinciozitate a menirii sale şi enoriaşi o sã-l poarte pe pãlmi!” mãrturie susţinutã şi întãritã de sfântul Laurenţiu Iustinian. Dar, dacã nu se va întâmpla aşa, vina este numai a noastrã a preoţilor, care nu facem dovada cu fapta cã ştim sã ne preţuim statutul clerical, statutul celor aleşi.
Preotul trebuie sã aibã sufletul plin de dragostea Celui ce a plãnuit şi a rânduit Taina preoţiei; sã-şi îndrume paşi, vorba şi fapta dupã şoaptele iubiri creştine ,,ce îndelung rabdã, se milostiveşte, nu pizmuieşte, nu se îndãrãtniceşte, nu se trufeşte, nu cautã ale sale” (1 Cor.13, 4 -8) şi preotul va fi persoana cea mai respectatã şi mai iubitã; autoritatea întruchipatã şi ascultatã. În acest sens vã pot argumenta cu cardinalul Manning, care a liniştit tulburarea maselor, faţã de care guvernul englez, cu toate organele sale, s-a dovedit neputincios. Aşa dupã cum spune şi Scriptura: ,,dacã m-au ascultat pe mine şi pe voi vã vor asculta...”
Icoana preotului bun, zugrãvitã de poetul francez A. de Lamartine, este o dovadã despre faptul cum îl judecã lumea de afarã pe preot, pe care ar fi bine sã o aibã mereu înaintea ochilor fie spre dreaptã şi îndreptãţitã mustrare, fie spre o mângâietoare îmbãrbãtare",,În fiecare parohie existã un om, care este al tuturor, pentru cã este pãrintele sufletesc al tuturor, chemat ca martor, ca sfãtuitor, ori ca reprezentant în toate actele cele mai solemne ale vieţi, care-l ia pe om de la sânul mamei sale şi nu-l lasã decât în mormânt, care binecuvinteazã sau sfinţeşte leagãnul, nunta, patul morţi şi sicriul, un om pe care copilaşii se obişnuiesc a-l iubi, a-l venera şi a se teme de el, pe care cunoscuţii îl numesc pãrinte, la picioarele cãruia creştinii merg şi depun mãrturiile lor, cele mai intime, un om care prin starea sa este mângâietorul tuturor nenorocirilor sufletului, care neaparţinând nici unei clase sociale, ţine de o potrivã la toate clasele; de clasele de jos prin viaţa sa sãracã şi deseori prin umilinţa naşterii, de clasele înalte prin educaţie, ştiinţã şi înãlţarea sentimentelor care inspirã şi recomandã o religie filantropicã; în sfârşit, un om care ştie de toate, care are dreptul de a spune toate şi al cãrui cuvânt cade de sus asupra inteligenţelor şi asupra inimilor cu autoritatea unei misiuni dumnezeeşti: acesta este preotul."
Prin ţara sfântului Francisc de Sales, a sfântului Vincenţiu de Paula, a sfântului Ioan Vianney şi a multor altor sfinţi, fericiţi şi venerabili, credem cã se mai aflã şi acum, ca atunci, destule suflete de asemenea preoţi ce sunt bune de pus icoane într-un altar, demne de închinat.
Noi, la rândul nostru, sã ne rugãm cu un dar şi mai fierbinte Domnului sã se îndure de noi şi sã ne trimitã şi nouã mulţi slujitori vrednici în sfintele altare deoarece, pentru ca: ,,mare lucru este pentru neam şi pentru bisericã sã aibã, din belşug, oameni ai lui Dumnezeu” (1 Tim.6,11), în vremuri grele precum sunt cele de astãzi. De aceea, fiecare preot, sã se judece pe el însuşi, aducându-şi aminte cât mai des, de darul ce l-a primit şi este în el, ,,prin punerea mâinilor arhiereşti” (1 Tim.4, 14) şi de poziţia pe care el o ocupã în economia mântuiri, prin urmare şi de rãspunderea grozavã ce apasã pe conştiinţa preoţeascã.
,,Grandis haec dignitas grandi etiam exponit ruinae.” dacã nu cumva dignitarul se mulţumeşte sã aibã numai ,,chipul evlaviei, tãgãduindu-i puterea cu viaţa proprie.” (2 Tim.3, 5).
Homo Dei ! Homo Dei ! Ia seama cine eşti şi cine ar trebui sã fii dupã dorinţa Suveranului preaîndurãtor, atotştiutor şi drept judecãtor ! Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.