joi, 19 iulie 2012

Predici

Duminica a V a din postul Pastilor


  
      ,,Si, cel ce vrea sa fie intâiul, sa fie sluga tuturor ! " Mc. 10/44

 
   Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la cea de a V a Duminica din post cand, odata cu apropierea Floriilor si a jertfei lui Isus pe sfânta cruce, creste si emotia crestinului adevarat fata de evenimentele la care urmeaza sa asiste si care, pentru aducere aminte, se repeta an de an. 
    Despre evenimentele, care urmeaza sa se petreaca, le vorbeste Isus ucenicilor sai urcand drumul spre Ierusalim si care aveau in centru tocmai Patima, si moartea sa pe cruce.
    Bucuria care cuprinsese intreaga Iudee pentru sarbatoarea pastilor evreesti, va aduce, pentru Isus si pentru ucenicii sai, o mare durere si tristete. Si, cu toate ca Isus incerca sa-i pregateasca pe ucenicii sai pentru tragicele evenimente ce vor urma, odata cu sosirea sa in Ierusalim, acestea nici macar nu-l auzeau. Gandurile lor, vazand euforia multimi care-i urma, îi duc spre ideea ca Isus, ajuns la Ierusalim, va fi primit si inscaunat ca un imparat pamantesc al iudeilor ce va zdrobi jugul roman ce apăsa poporul. Nu aud chinurile si batjocurilor la care Isus va fi supus, dar nici macar nu realizeaza profetia Invieri sale dupa 3 zile, ci ramân cu mintea la marirea pamanteasca la care sperau cand li se vorbea de Imparatie.
    Nu fac diferenta intre imparatia pamanteasca si Imparatia cereasca pe care o propovaduia Isus. Dovada fiind cererea celor doi frati, fii lui Zevedeu, care vin si-l roaga sa le dea scaunele cele mai de vaza, dea dreapta si dea stanga sa in Imparatia lui Isus. De aceea, Isus, vazand ca aceştea nu au inteles despre ce imparatie este vorba le spune: ,,Nu stiti ce cereti!" dupa care le atrage atentia ca urmeaza sa bea un pahar foarte greu si-i intreba daca vor fi in stare sa bea un asemenea pahar. Acestea raspund, fara a sta sa judece: ,,Putea."  Apoi, Isus, face aluzie la moartea si chinurile de martiri pe care le vor suporta atunci cand vor bea paharul la care se referea Isus, intrevazand moartea lui Iacob, care a fost ucis de Irod si surghiunul lui Ioan pe insula Patmos, din ordinul tiranului imparat Domitian. 
    Si, fiindca aceasta convorbire cu fii lui Zevedeu se petrece in prezenta celorlalti ucenici, si acestea observand ca ei au fost primi care cer putere in noua imparatie, ceilalti ucenici devin invidiosi, atat pe ei cat si pe mama lor, care asa dupa cum spune sfantul evanghelist Luca, a intervenit si ea la Isus pentru a acorda fiilor sai favoruri lumesti.
    Iata ce usor apare mania si invidia in sufletul omului! De aceea Isus, avand in vedere misiunea pentru care-i pregateste, intervine din nou pentru indreptarea gandurilor lor si le da o lectie despre adevarata marire si pozitie de sef peste alte suflete, atragandu-le atentia ca ei nu trebuie sa fie asemeni domnitorilor si carmuitorilor neamurilor care le stapanesc, ci: ,,Acela care vrea sa fie între voi întaiul, sa fie sluga tuturor !" pentru ca si el, Fiul Omului ,,nu a venit ca sa i-se slujeasca, ci ca el sa slujeasca si sa-si dea viata, ca rascumparare, pentru multi!"
    Si, pentru a fi mai convingator, cu toate ca in decursul celor trei ani de activitate publica Isus le-a demonstrat de nenumarate ori ca nu cauta si nu a cautat marirea lumeasca, la Cina cea de Taina, ia ligheanul si prosopul si face cea mai umila munca ce se putea face, aceea de a spala picioarele ucenicilor sai, pentru ca acestea sa nu uite niciodata umilinta la care trebuie sa se supuna pentru a fi mai mare in Imparatia cerurilor care le-a fost promisa de Cristos.
    Din nefericire, atat credinciosi, cat si clericii din zilele noastre sunt cuprinsi de pacatele pe care Evanghelia de astazi, prin gura lui Isus le condamna, si anume: mânia, ura, invidia si marirea desarta. Ultima fiind dorinta omului de a accede la functii cat mai mari pe scara sociala, dar nu pentru a ajuta pe cei mai mici ci pentru a-i fi lui mai bine. Si cu cat este mai sus cocotat pe aceasta scara, cu atat considera ca are mai putine datorii fata de semeni sai si asteapta de la ei ca sa fie slujit.    
    Credinciosi, dar si clericii zilelor noastre au inversat prioritatile. Primi sunt invidiosi pe preoti, pe pozitia si starea lor materiala, din care, pentru a se apara statutul clerical a iesit si urmatorul proverb care lasa, acest grav pacat, necondamnat: ,,sa nu faci ce face popa, sa faci ce zice popa !" In timp ce, cei din a doua categorie - preoti - îsi doresc si chiar se zbat sa faca tot ceea ce face un laic, fara pregatire pastorala, cum ar fi: inlocuirea sau cumularea pricesnelor cu cântece populare, cu expresii indirecte sau directe la desfrau, organizarea de baluri pentru tineri, in care se da frau liber dansurilor ispititoare la destrabalare, comercializarea a diferitelor bauturi in scopul obtineri de foloase materiale, oferindu-le necumpatatilor si celor cazuti in patima betiei si... va las, incontinuare, pe dumneavoastra sa completati aceasta lista cu preocupari ce nu sunt in concordanta cu statutul clerical. Si, pentru ca eu consider ca predicile nu sunt numai pentru indreptarea laicilor, dar ca prin studiul necontenit pe care un cleric il face, pentru a pregati aceste predici, trebuie sa duca si la indreptarea lui, a celui care este ales sa propovaduiasca cuvantul vieti, incat cuvantul lui sa fie asemeni faptelor sale. (Vezi si reflectii despre preot, mai jos pe acest blog, in articolul Hommo Dei)
   Cel mai potrivit timp de pocainta pentru fiecare dintre noi, laic sau cleric, este postul. Fiecare zi de post trebuie asemanata cu niste trepte sau scari. Cu fiecare zi in care urcam, prin post, rugaciune si fapte bune, ne apropiem de Isus si va duce la culminare, hranirea cu Trupul si Sangele Domnului. Acesta este cel mai favorabil timp al ,,lepadari de sine" adica, lepadarea: uri, mariri desarte, desfranari, necredintei, betiei, etc. si de imbratisare a: rugaciuni, smereniei, umilintei, milosteniei si mai ales fapta cea buna, garantia mantuiri omului.   
    Sfantul apostol Pavel spune ca, timpul pocaintei, al impacari cu Dumnezeu, este cel prezent si nu cel viitor, pentru ca nu stim ce ne ofera viitorul. Ori, nu este durere mai mare ca aceea de a parasi aceasta lume neîmpacat cu Dumnezeu. 
    Daca vrem sa fim primi in aceasta lume, atunci sa ne intoarcem ochii spre ceea ce Stapanul ei ne-a lasat si anume ca, el; ,,nu a venit sa i se slujeasca, ci pentru ca el sa slujeasca si sa-si dea sufletul rascumparare pentru toti!". Amin.

joi, 1 octombrie 2009

Predici pentru Duminici si Sarbatori de peste an

                                    Rusaliile

                         ,,Pacea sa fie cu voi !" Io. 20/19
    Rusaliile sunt sarbatoarea pascala care desavarseste pastele pamantesc si reprezinta trimiterea Spiritului Sfant in lume de catre Isus, dupa Inaltarea sa, peste cei care-l cer dar si peste toti cei care s-au facut partasi invieri lui Cristos prin Sfanta Taina a Botezului.
    Rusaliile mai constituie si momentul in care omul traieste bucuria vieti celei noi, aduse si daruite lui de Isus si pe care noi, la randul nostru, trebuie sa o daruim tuturor celor nascuti prin Cristos, ca si celor ce se nasc azi prin sfantul Botez.
    Prin Botez in fiecare om se reanoiesc Rusaliile si acesta, devenind membru al Bisericii, da viata acesteia pentru ca Biserica traieste prin viata si activitatea fiecarui membru al sau. La fel s-a intamplat si cu sfinti apostoli care au asteptat Botezul Spiritului Sfant inchisi si ascunsi de frica iudeilor, dar care in momentul in care Botezul limbilor de foc a venit peste ei, implinind promisiunea lui Isus, acestea ies din ascunzatoare in mijlocul Ierusalimului si incep sa predice multimii pestrite, de acolo: evrei, romani, parti, elemiti, greci, etc. si...toti inteleg cuvantul lor !
    Samanta bisericii primare formata dupa Invierea lui Isus, acolo in Foisor, unde pe langa ucenici se gasea in rugaciune Preacurata Fecioara impreuna cu femeile mironosite, constituie germeni din care se va naste Biserica Universala cea care, pentru a se dezvolta, a avut nevoie de aceasta suflare a Spiritului Sfant, ce a venit peste cei din Foisor, in ziua de Rusalii, la zece zile dupa Inaltare si 50 dupa invierea Domnului, sub forma limbilor de foc ce au incalzit inimile tuturor celor care au crezut in Cristos, facandu-i sa fie intelesi de toti ascultatori prezenti.
    De fapt acesta este miracolul Rusaliilor - miracolul intelegeri reciproce - facand din oameni o familie universala, compusa din toate rasele si neamurile pamantului. Acestea au casa Biserica iar aparator si sprijinitor pe Fiul lui Dumnezeu, care a asigurat-o ca nimeni si nimic, nici o vicisitudine a lumii sau uneltire a diavolului nu o vor putea atinge.
    Limbile de foc ce au coborat peste cei adunati in Foisor, atunci, au devenit peste veacuri puterea misionarilor, martirilor, marturisitorilor de credinta, a facatorilor de pace, izvoratorul iubiri evanghelice, a celor care ucid, cu limba de foc a rugaciunii, orice uneltire si progenitura diavoleasca.
    In ziua de Rusalii se implinesc cele spuse de Ieremia in cap. 31/v34: ,,Iata vin zile cand... voi pune legea mea in inima lor...caci toti ma vor cunoaste de la cel mic pana la cel mare."
    In plan teologic Spiritul Sfant este suflul Sacramentelor ce asigura acel echilibru si eficacitate ca ele sa fie active si sa actioneze concomitent, unind efectul propriei cauzalitati ( ex opere operato) cu efectul ministrului sau primitorului (ex opere operantis) in desavarsirea si validarea sacramentului. Chiar in prezenta noastra, a participantilor la sfanta Liturghie, se petrece actiunea Spiritului Sfant cand acesta insufleteste cele doua specii ale paini si vinului, personificand prezenta Trupului si Sangelui lui Cristos in sfanta Impartasanie.
    Daca Spiritul Sfant daruieste Bisericii ,,uneltele" lucrari divine, tot el daruieste madularelor Bisericii harurile prin care, acest trup mistic, sa se miste, sa fie activ, ca darul: intelepciunii, intelegerii, sfatului, tariei, stiintei, evlaviei si al fricii de Dumnezeu, care ne aduna si pe noi in ,,Foisorul Ierusalimului," nascut din jertfa Fiului lui Dumnezeu, mireasa sa - Biserica crestina universala. Haruri ce sunt nedespartite de sacramente. Si care conlucreaza la desavarsirea spirituala si la consolidarea nemuriri Bisericii lui Cristos, pana la cea de a doua venire a sa. Amin.

                     Duminica a I a dupa Rusalii (a Tuturor Sfintilor)

                    ,,Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru din ceruri" Mt. 5/48
    In aceasta prima Duminica dupa Rusalii, Biserica ii sarbatoreste pe toti cei care l-au slujit si imitat, cu toata fiinta lor, pe Isus Cristos ca si pe aceea care au suferit, mai degraba, Botezul Sangelui decat negarea credintei, pe aceea care, prin exemplul vieti lor, au dat curaj si putere crestinilor , au indreptat si modelat suflete, au pansat si au tratat boli sufletesti sau trupesti, au hranit si adapat pe cei flamanzi si insetati, au imbracat pe cei amarati si necajiti, ce si-au castigat prin propriile merite aureola cereasca si un loc in Imparatia cerurilor, cunoscuti sau necunoscuti, de aici si de pretutindenea acestui pamant - toti sfintii -.
    Sfinti sunt cei despre care Isus a spus: ,,Pe cel ce ma va marturisi pe mine inaintea oamenilor si eu il voi marturisi pe el inaintea Tatalui meu." Mt 10/32 - 33. Adica, acele madulare ale biserici lui Cristos care, prin vorba si prin fapta, au facut posibila prezenta, continua, a lui Cristos in Creatia lui Dumnezeu pe pamant.
    Sfinti sunt crestini nascuti prin Invierea Fiului lui Dumnezeu si care au biruit pacatul si pe Satana, luptandu-se aici pe pamant, in Biserica luptatoare, pentru a dobandi lacas vesnic in Biserica biruitoare din cer. Iar sfintenia este iubirea evanghelica aratata de catre Isus poporului nascut din jertfa sa pe cruce si implinirea ei, zilnic, in relatia cu aproapele nostru, oriunde ne desfasuram activitatea sau ne traim viata trecatoare: ,,caci, oricine face voia Tatalui meu, care este in ceruri, este fratele meu, sora si mama mea." Mt. 12/49.
    Aceasta Duminica este dedicata, dupa cum am aratat mai sus, nu numai sfintilor pe care-i cunoastem si care au cate o zi in calendarul crestin, in care-i sarbatorim, dar si al acelor sfinti pe care nu-i stim dupa nume si pe care-i pomenim, in rugaciunile noastre, generic; ,,toti martirii si marturisitorii credintei." Ca atare, dupa invatatura Bisericii, toti crestini fac parte integranta din comunitatea celor care au plecat, prin moarte, de pe pamant dar si din a acelora care, inca se mai afla in aceasta ,,vale a plangeri," in care omul a fost adus de catre protoparinti sai Adam si Eva, in drum spre Tara Promisa de Fiul lui Dumnezeu. De aceea chemarea la sfintenie este generala si universala, dar si pentru ca, Dumnezeu, se ascunde sub infatisare lumeasca, in creaturile sale si doreste sa fie descoperit de catre fiecare dintre noi.
    Sfantul Augustin, privind la pleiada de sfinti ce provin din toate paturile sociale; tarani, muncitori, sclavi, soldati, femei usoare, regi sau cersetori, a spus: ,,daca acestea si acestea au putut, eu de ce sa nu pot ?!" Fiind convins ca, asemeni dupa cum a spus Tertulian (160 - 240), ,,sangele martirilor a fost samanta crestinilor si a sfintilor inaltati la cer" ce si-au castigat sfintenia in marturisirea lui Cristos prin vorbe si fapte in toate imprejurarile vieti lor.
    Sarbatoarea tuturor sfintilor, cum mai este denumita Duminica a I a de dupa Rusalii, este in fapt sarbatoarea sperantei pentru ca fiecare crestin adevarat doreste sa faca, pentru aceasta, nenumarate eforturi ca sa ajunga in multele lacasuri pregatite de Dumnezeu omului. Subliniez crestin adevarat, pentru ca sunt cel putin 3 tipuri de crestini:
    1. Cei ce fac voia Domnului de frica iadului si a pedepsei divine ce i-ar putea ajunge;
    2. Cei care fac voia Domnului pentru recompensele materiale pe care le primesc din aceasta sau pe care o asteapta;
    3. Cei care fac voia Domnului fara frica de iad si fara a astepta nici un fel de recompensa materiala sau de orice fel.
    La aceste categorii de crestini se adauga si numarul mare de oameni care considera ca sfintenia este ceva iesit din comun, cum ar fi: puterea de a face minuni sau necesitatea izolari de lume si de a sta tot timpul in genunchi in rugaciune, de a-ti imparti averea saracilor si a trai sarac si in lipsuri, etc. Dar, chiar daca, aceste fapte sunt si unele dintre insusirile sfinteniei, ele nu sunt sfintenia insasi, si vedem aceasta din sfanta Traditie si Vietile Sfintilor, anume ca sfintenia nu tine cont de: varsta, stare sociala, pregatire culturala sau profesionala si nici de vre-o activitate clerica, ea cuprinde, in mare masura, urmatorii pasi:
    1. Lepadarea de sine si luarea propriei cruci urmand pasi trasati de Isus pe pamant;
    2. Marturisirea lui Cristos, indiferent de momentul sau imprejurarea vieti noastre, prin vorbe si fapte;
   3. Apararea credintei crestine cu orice pret;
   4. Manifestarea, intr-un mod vadit, a iubiri evanghelice in aproapele nostru, indiferent de starea materiala sau relatia sociala pe care o avem, la un moment dat, cu el.
    Acest al patrulea pas este cel desprins din invatatura lui Isus cand a spus: ,,pentru ca ati facut unia dintre acestea mai mici ai mei, mie mi-ati facut."
    Sa-l rugam pe Domnul Dumnezeu sa ne dea si noua harul si puterea de a urma, macar de aici incolo, pasi Fiului sau si darzenia sfintilor care l-au marturisit pentru a gasi lacasul pregatit noua de la intemeierea lumii. Amin.

        Duminica a II a dupa Rusalii (Chemarea ucenicilor)

                               ,,Veniti dupa mine ! Mt. 4/19
    Sfanta Scriptura ne spune ca, primul care a raspuns ,,da" chemari lui Dumnezeu a fost Avraam, pe cand a fost scos din tara sa si dus intr-un pamant ales de catre Dumnezeu; apoi profetul Isaia, cand Dumnezeu intreaba: ,,Pe cine voi trimite ? Cine va merge pentru noi ?" Is. 6/v8.
    In Noul Testament raspunsul dat de Maria la vestea alegeri sale de catre Dumnezeu ca sa fie mama Fiului sau, spune: ,,Iata, roaba Domnului, fie mie dupa Cuvantul tau !" Lc. 1/v38.
    Dupa cum vedem din putinele exemple extrase si prezentate aici, initiativa chemari este intotdeauna a lui Dumnezeu. El cheama pe nume, direct sau prin alti, pe fiecare dintre noi, insa auzirea chemari si raspunsul dat acestei chemari ne apartine in totalitate noua, oamenilor.
    Sfantul apostol Pavel ne spune ca aceste chemari dumnezeesti nu sunt intamplatoare, pentru ca: ,,Pe care i-a hotarat, mai inainte, pe aceea i-a chemat." Ro. 4/v30. Iar sfanta Evanghelie pe care am auzit-o astazi ne arata ca primi care au auzit aceasta chemare de la Isus, au fost: frati Simon si Andrei; Iacob si Ioan. Patru anonimi, chemati sa se impartaseasca din vestea buna pentru a-l predica pe cel care o aduce, Isus Cristos, prin vorba si prin fapta, dar si pentru ca sa fie ,,martori in Ierusalim, in toata Iudeea si Samaria, pana la marginile pamantului." Fa. 1/v8.
    Acesti anonimi pe care Isus ii face ,,pescari de oameni" prin transformarea lor, dupa cum le va spune si sfantul Pavel romanilor: ,,Nu va conformati acestei lumi, ci va schimbati prin inoirea minti, ca sa intelegeti vointa lui Dumnezeu." Ro 12/v2, au devenit ,,sarea pamantului" si aratori cu pluguri de aur pe campul fertil, dar inca neinsemantat, a lui Dumnezeu.
    Atat chemarea ,,veniti dupa mine" cat si spontaneitatea raspunsului afirmativ, al celor patru, are un caracter solemn si o invitatie exemplara pentru toti crestini, deoarece fiecare crestin este chemat pentru predicare, pentru indeplinirea unei anumite misiuni, in cadrul profesiei sale si in mijlocul societati in care traieste acolo unde; inveti, lucrezi, in casa sau afara, oriunde, in viata ta. Predicare ce se face, cu mult folos, atat prin vorbe cat si prin fapte.
    Prin chemarea celor patru Dumnezeu ii scoate din lumea pacatoasa, ii ,,indreapta'' pentru ca, plini de Spirit Sfant, sa-i arunce, din nou, cu noi arme, ca sa construiasca, adevarata ,,corabie" a lui Cristos - Biserica sa. Si in acest contest crestinul deprinde oferirea de sine Creatorului, pentru si prin, aproapele sau; constientizarea ca fiecare crestin este unul din madularele Bisericii lui Cristos si ca este chemat la marele plan de mantuire, universala. Situatie in care fiecare dintre noi avem datoria de a raspunde ,,da" acestei divine chemari, deoarece, de felul in care, cei nascuti in Cristos, dau raspuns acestei invitatii depinde locul pe care vom fi asezati in Imparatia cerului.
    Astazi, multora le vine greu a da curs favorabil chemari divine, in contestul in care ochii le sunt orbiti cu atatea ,,vitei de aur" ce le sunt oferiti prin comert si mass media, sau de catre ,,profeti" mincinosi ce asalteaza sufletul celor slabi in incercarea de a-l popula cu demoni si idoli.
    In raspunsul pe care-l dam chemari lui Dumnezeu, un rol important il au: parinti, cateheti, preoti, invatatori, profesori si toti modelatori de suflete, care trebuie sa-l arate pe Cristos si nu doar sa indice strada. Sa paseasca ei insisi pe urmele trasate de catre Isus, traind ca adevarati discipoli, indiferent de starea in care se afla.
    Cand Isus i-a chemat, pe ucenicii sai sa-l urmeze nu le-a promis nimic din ceea ce atatea lume promite astazi: bani, bogatie, placeri, functii privilegiate, marire, putere sau un alt ,,vitel de aur". Din contra, le-a oferit: dispretul semenilor, excluderea din comunitate, batjocura, lipsuri nenumarate, inchisoarea, chinurile si bataia si, in viitor fagaduinta vieti vesnice, speranta mantuiri si dragostea lui Dumnezeu, chiar daca acestea, uneori, au insemnat sau pot sa insemne si azi, in unele parti ale pamantului; foamea, sete si chiar moarte.
    Imi vine in minte, cu aceasta ocazie, declaratia generalului Garibaldi, dupa atacarea Romei, adresata ostasilor sai: ,,Nu am nimic sa va ofer in afara de foame, sete, privatiuni de tot felul si moarte. Toti cei care-si iubesc tara, sa ma urmeze ! "
    Asadar, toti care-l iubiti pe Dumnezeu urmati-l pe Cristos !
    Si, astazi, ca si atunci, sunt oameni care raspund chemari, perpetue, a lui Dumnezeu de a-l urma si de a-si consacra vietile Lui, care, prin aceasta oferire, aduc o schimbare in bine a acestei lumi.
    Sigur ca, pe calea pe care Isus si-a chemat primi ucenici si pe care ne cheama si pe noi, urmasi lor de azi, nu este usor de umblat, dar aceasta este calea dreptati, a smereniei, a dragostei, a faptelor bune, a iubiri lui Dumnezeu, a virtutilor - calea adevaratului crestin.
    Isus ne cheama mereu la el si ne-a transmis aceasta in multe locuri ale Evangheliei sale.
    Iata ce sta scris in Apocalipsa cap. 3/v20: ,,...Eu stau la usa si bat ! Daca va auzi cineva glasul meu si va deschide, voi intra !"
    Hotararea de a auzi si de a deschide usa sufletului tau, iti apartine tie, frate crestine.  
                                                                                                                   Amin.

                  Duminica a III a dupa Rusalii (Grijile omului)

          ,,Daca va fi ochiul tau curat, tot trupul tau va fi luminat." Mt. 6/v22
    Evanghelia de astazi ne invata despre grijile principale ale omului pentru el si pentru sufletul sau.
    Sfantul evanghelist Matei ne prezinta obligatiile pe care Isus le transmite omului pentru ca acesta sa-si pastreze sufletul curat. Si anume cu privire la: ochiul omului; stapanul la care omul trebuie sa slujeasca si Pronia divina.
    I Ochiul omului. Pentru ca lumina ochiului ne lumineaza sufletul si prin constiinta ne luminam sau ne murdarim inima. Isus ne atrage atentia ca omul este tentat sa vada lucrurile asa dupa cum le simte el si nu dupa cum sunt acestea in realitate. De aceea sa avem grija sa nu ne simintim ochii deoarece ei sunt usa prin care intra pacatul in sufletul omului si poarta de intrare a diavolului in inima sa.
    Ca urmare, daca ochiul este obisnuit si antrenat pentru a urmari ispitele, placerile si ocaziile de pacat, acesta va face abstractie de celelalte aspecte ale imaginii respective, transmitand inimi (trupului) doar semnalele satisfaceri inclinarilor sale si nu intreaga imagine in deplina ei realitate. Semnale, care ajungand in mintea antrenata si ea spre ispite, va deschide poarta prin care diavolul va intra si se va aseza in sufletul respectiv.
    Si iata, cum, necuratia ochiului, murdareste sufletul si inima omului care nu ia permis lui Dumnezeu sa-l consilieze si sa intre in sufletul sau.
    In schimb, daca ochiul este antrenat spre a vedea imaginile ce se perinda, frumusetea creatiei lui Dumnezeu si maretia lui, acesta va face abstractie de imaginile care aduc ispita si va incuia poarta pentru diavol si lucrarile sale, ajutand la luminarea trupului care, dupa cum spune sfantul apostol Pavel este ,,templul Spiritului sfant."
    II Dupa cum stim, omul zilelor noastre, este tentat sa se puna bine si cu diavolul care-i ofera placerile materiale si trupesti intr-un timp scurt, in aceasta viata trecatoare, aducandu-i in fata ochilor si a urechilor fel si fel de tentatii, dar si cu celalalt stapan, Dumnezeu, care-i promite cele mai mari si mai pretuite comori, nu azi si nici aici, ci in viata viitoare. Si pe care-l ingrijeste si cinsteste doar in masura in care nu-i afecteaza placerile materiale si trupesti.
    Acest om este inclinat mai mult spre pamant si mai putin spre cer. De aceea Isus cere omului ca trebuie sa se hotarasca, sa nu fie duplicitar pentru ca, in caz contrar, are sansa de a-si pierde mantuirea, castigandu-si propria osanda.
    Intrucat se stie ca omul, in comparatie cu animalele, este activ (spre ispita si pacat) atunci cand este satul, bogat, sanatos si ca, in aceste stari isi sporeste, cu multa ravna pacatele, spre deosebire de animale, care atunci cand sunt satule dorm, sunt linistite si nu ataca pe nimeni, Isus ne atentioneaza ca, grijile sufletului, trebuie sa aiba intaietate in fata grijilor trupesti. Cine slujeste banului, slujeste unor idoli facuti de mana omului si fiindca ,,banul este ochiul dracului" conform unui proverb, omul avar si zgarcit este sclavul diavolului si inchinator idolilor sai. De aceasta sclavie doreste Isus sa ne fereasca. De aceste patimi si ispite ne cere sa fugim. Chiar in sfantele Evanghelii avem exemple de rautatea celui inrobit de bani, de avere, ca: tradarea lui Isus de catre ucenicul sau Iuda Iscarioteanul, pentru 30 de arginti; invidia provocata lucratorilor din vie, pe cei care au fost platiti cu aceeasi simbrie ca ei chiar daca au lucrat numai un ceas; soldati cumparati cu bani putini pentru a raspandi minciuna ca Isus a fost furat din mormant de ucenicii sai noaptea, s.a. In lume, banul este samanta; crimelor, furturilor, hotiilor, tradari, minciuni, inselatoriilor, a distrugeri sentimentelor sufletesti si a mutilari sufletelor curate.
    Desi, s-a dovedit, nu odata, ca si daca ai o multime de bani, cu ei nu poti cumpara ceea ce doar Stapanul lumi iti poate oferi; virtutile morale si crestine. Adevaratele comori pe care le poti lua cu tine si aici si in vesnicie, omul este tentat sa se indrepte tot sprepartea materiala.
    III Tot prin aceasta Evanghelie, Isus, atentioneaza omul ca trebuie sa se lase in mainile Proniei divine, adica in Imparatia, dreptatea si grija lui Dumnezeu si toate celelalte vor veni de la sine (Mt.6/33). Din nefericire multa lume interpreteaza acesta evanghelie ca si cum, pentru a te mantui, in fata greutatilor vieti si a lipsurilor noastre sa nu intreprindem nimic, nici o actiune, asteptand ca rezolvarea acestora sa vina de la sine. Sa pice din cer toate cele care noua ne lipsesc. Chiar daca este adevarat ca toate vin de la Dumnezeu, care este in cer, ele nu vor veni daca noi nu lucram si daca nu conlucram cu cerul.
    Nici Isus si nici evangheliile nu incrajeaza nemunca si nu apara pe cel lenes, din contra, ne indeamna sa muncim, dandu-ne chiar propriul exemplu cand spune: ,,Tatal meu lucreaza...si eu lucrez" Io. 5/v17. Apoi, in pilda talantilor in care osandeste pe sluga cea lenesa, care in loc sa-si inmulteasca talantul primit il ascunde in pamant. In timp ce sfantul Pavel este foarte categoric cu cei lenesi spunandu-le: ,,Cine nu voieste sa munceasca, nici sa nu manance !" 2Tes. 3/v10. Isus vine si corecteaza greselile omului care acumuleaza bogatii peste nevoile lui si ale familiei sale, in detrimentul atator flamanzi ai acestei lumi si ii spune cum, prin averea sa, isi poate castiga virtuti si viata de veci.
    Viata a dovedit, nu o singura data ca, nelinistea pentru agoniseala zilei de maine, ca si regretul pentru pierderile materiale, mici, ale trecutului, altereaza bucuria trairi prezentului. Situt fiind faptul ca, numai prezentul este timpul lucrari noastre pentru sufletul nostru si pentru vesnicie.
    De aceea sa-l rugam pe Bunul Dumnezeu sa ne dea harul pentru a intelege invataturile acestei sfinte Evanghelii dar si leacul curatirii vederii noastre spre luminarea trupului.   
                                                                                                                              Amin.

                             Duminica a IV a dupa Rusalii

                            ,,Fie tie dupa cum ai crezut" Mt. 8/13
    Sfantul evanghelist Matei, in pericopa evanghelica de astazi, ne infatiseaza trei mari virtuti ce se gasesc, nu intr-un iudeu, ca reprezentant al poporului ales de catre Dumnezeu, ci intr-un pagan, reprezentant al imperiului roman, cotropitor si ocupant al Tarii Sfinte. Si anume; Iubirea, Smerenia si Credinta.
    a. Iubirea - pe care acest comandant de armata romana o are fata de oameni, indiferent pe ce scara sociala s-ar afla ei la un moment dat. Iudeilor le-a facut Sinagoga in timp ce, pentru sclavul sau, intervine la toti cei care l-ar putea ajuta pentru a-i reda sanatatea. Si in incercarea sa de a-si vindeca slujitorul, grav bolnav, ajunge si la Isus, doctorul tuturor trupurilor si sufletelor.
    Despre iubire, Mantuitorul nostru le spune ucenicilor sai: ,,Aceasta este porunca mea; sa va iubiti unii pe alti." Io. 15/22. Ceea ce inseamna si pentru noi ca avem datoria iubiri aproapelui, indiferent de rasa ori starea sociala a acestuia si indiferent daca ne este prieten sau chiar dusman. Sutasul din Evanghelia de astazi implineste porunca iubiri aproapelui, inca inainte de a-l cunoaste pe Isus, si inainte de a-i asculta invataturile.
    Sfantul apostol Pavel, deasemenea, spune despre dragoste ca: ,,nu va pieri niciodata!" 1Cor. 13/v8, pentru ca ea este treaza si vie in sufletul acelui om care l-a gasit pe Dumnezeu, si in care Dumnezeu isi are lacas. Dar si omul care l-a ,,gustat" pe Dumnezeu, dupa cum spune psalmistul, este plin de iubire si faptele sale sunt demne de lauda pentru ca Domnul este iubire, este dragoste, chiar in esenta sa, si: ,,Dragostea nu face rau, nu minte, nu pizmuieste, nu insulta, nu insala. Ea rabda si se indura." 1Cor.13/4 - 6.
    Aceste sentimente de dragoste si iubire care deriva si din iubirea sutasului din Evanghelie, sunt harurile cu care Dumnezeu l-a inzestrat pe om inca de la zidirea sa.
Cea de a doua virtute a sutasului este:
    b. Smerenia - pe care acest comandant de osti romane o manifesta in relatia cu Isus si chiar afirma: ,,Doamne, nu te osteni, ca nu sunt vrednic sa intri sub acoperamantul meu." Mt. 8/v8.
    El a auzit de puterile si minunile facute de Isus si stie ca vine de la Dumnezeu, ca are putere dumnezeeasca, simtindu-se nedemn sa-i intre in casa, convins fiind ca un singur cuvant al lui Isus este suficient sa-i vindece sluga.
    Cele mai mari fapte de smerenie le-a aratat Isus care, din dragoste fata de om a acceptat sa devina om, sa traiasca in firea omeneasca, sa sufere si sa moara ca un om pentru a-l vedea inviind ca un Dumnezeu.
    De mic copil il vedem lucrand alaturi de Iosif cu lemnul pentru asigurarea celor necesare traiului zilnic. Isi alege prieteni si ucenici niste oameni simpli, fara carte, traind asemenea lor si simtind umilinta. Se boteaza alaturi de vamesi si pacatosi si chiar mananca si bea alturea de ei, in casele lor. Celor care vroiau sa-l laude si sa-l ovationeze le cere sa taca. Spala picioarele ucenicilor sai.
    Smerenia a fost dealungul istoriei virtutea cea mai de pret a omului si cheia prin care s-au deschis cele mai incuiate inimi. Despre care sfinti parinti afirma: ,,este cea dintai virtute" Ieronim; ,,radacina care da viata si roade inimi," Ioan Gura de Aur; ,,temelia sfinteniei," sfantul Ciprian; ,,mama tuturor virtutilor," Sfantul Grigore.
    Cea de a treia virtute pe care evanghelia de astazi ne-o prezinta este :
   c. Credinta - care-l face pe sutas sa-i spuna lui Isus: ,,este suficient sa spui doar un cuvant si sluga mea se va vindeca." Mt8/v9. Despre credinta sfinta Scriptura ne invata, ca:
         - fara credinta nu se poate ajunge la cunoastere;
         - daca nu ai credinta, nu ai nimic;
         - credinta alunga pacatul si face faptele bune;
         - credinta ne cere sa vedem in aproapele nostru, prieten sau dusman, in omul de langa noi creatia si maretia lui Dumnezeu;
         - credinta ne cere sa ne rugam atat pentru noi cat si pentru aproapele nostru aflat la necaz;
         - credinta este izvorul dragostei, al iubirii si al smereniei.
    Sfanta Scriptura ne arata multe exemple in care credinta a facut minuni si pentru edificare voi aminti, cateva:
    a. Vechiul Testament.
         - prin credinta cei 300 de soldati a lui Ghedeon au reusit sa invinga armata mediantilor (Jud.7/ 16 - 25);
         - Ilie invie pe fiul vaduvei din Sarepta Sidonului (3Regi 17/20 - 22);
         - Elisei invie pe fiul Suramitei (4Regi 4: 30 - 36);
    b. Noul Testament.
         - vindecarea celui adus cu targa de cei patru oameni inimosi (Mt. 9/2 - 6);
         - vindecarea slujitorului sutasului din Evanghelia de astazi;
         - vindecarea fiicei femeii cananience (Mt. 15/22 - 28);
         - vindecarea tanarului lunatic urmare credintei tatalui sau (Mt. 17/v18;
    c. Invieri datorita credintei.
         - invierea fiicei lui Iair (Mc. 5/36 - 43);
         - invierea fiului vaduvei din Nain si vindecarea femeii cu hemoragie (Mt. 5/21 - 43);
         - invierea lui Lazar (Io. 11/43 - 44);
    Si aceste exemple ar putea continua pentru ca puterea credintei este incomensurabila reusind sa sfarame piatra, sa mute muntii si sa opreasca apele.
    Credinta este acea putere care vine de la Dumnezeu si care, data omului, este arma credinciosului impotriva ispitelor si a uneltirii diavolului in dorinta lui de a stapani si a mutila sufletul omenesc.
    De acea, ea, trebuie sa fie tare, din toata inima, fara dubii si adevarata, precum credinta sutasului care a crezut si a fost convins ca Isus poate sa-i mantuiasca sluga doar prin cuvant.      Amin.

                     Duminica a V a dupa Rusalii

         ,, Ce ai, tu, cu noi, Fiul lui Dumnezeu ?!" Mt. 8/29
    In Evanghelia de astazi, ni se propune a medita despre modul in care omul lipit de bunurile lumesti rasplateste binefacerile primite de la Dumnezeu, dar si modalitatea in care diavolul lucreaza in omul pe care-l posedeaza.
    Isus iesind din Gherghesa, in drum spre Gadara, este intampinat de doi oameni posedati de diavoli, care semanau panica si frica in trecatori care se incumetau a se apropia de cimitir in drumul ce leaga cele doua cetati. La vederea Lui Isus, diavolilor ce-i stapaneau pe cei doi oameni, au inceput sa le fie frica si l-au intrebat: ,, Ce ai, tu, cu noi, Fiul lui Dumnezeu ?!" Mt. 8/29.
    Sfanta Scriptura ne spune ca diavoli sunt ingeri cazuti din cer pentru neascultare si nesupunere, plini de mandrie, care au ajuns in slujba lui Lucifer, un alt inger razvratit, care aduc multa amaraciune si necaz oamenilor pe care ajung sa-i posedeze.
    Iata ce ne spune Iuda in cap. 1 versetul 6 al Epistolei sale despre acestea: ,,Pe ingeri care nu si-au pazit vrednicia si si-au parasit lacasul lor, (Dumnezeu) i-a pus la pastrare sub intuneric, in lanturile vesnice, spre Judecata zilei celei mari." Astfel ca omul care nu-si pazeste curatia ajunge sa fie ,,lacas" pentru acesti ingeri transformati in diavoli, facandu-l sa aiba aceeasi comportare cu ei.
    Mai departe sfanta Scriptura ne spune ca: ,,Daca, Dumnezeu, pe ingeri care au pacatuit, nu i-a crutat, ci legandu-i cu legaturile iadului i-a dat sa fie paziti pana la Judecata." 2Petru 2/4, nici pe omul care, in loc sa-l urmeze pe Dumnezeu, alege sa-l urmeze pe diavol, nu-l va cruta si acel om va sfarsi in ,,cuptorul cel vesnic al iadului" Mt. 13/50 in care este ,,plangerea si scrasnirea dintilor." Mt. 22/3.
    Si, tocmai pentru ca diavoli care-i posedau pe cei doi oameni, cunosteau toate acestea si recunoscandu-l pe Isus in Fiul lui Dumnezeu, ii cer clementa, favoarea de a nu fi trimisi in iad ci in porci care se gaseau pe pasunea din apropiere. Dar, dupa cum auzim din sfanta Evanghelie, acestea tot pieirii sunt dati, pentru ca, turma de porci, se arunca in mare si se ineaca, cu diavoli cu tot.
    Introducerea porcilor in intamplarea evanghelica de astazi se datoreaza faptului ca porcii, in traditia si cultura iudaica, sunt considerate animale spurcate, necurate si carnea acestor animale nu este consumata de evrei de frica sa nu se spurce si ei la randul lor.
    Intrarea demonilor in aceste animale semnifica necuratia omului posedat, care ajunge pana la urma la moarte, la inecarea in propriile pacate. Starea celor doi indraciti este starea omului posedat de diavol si supus acestuia. Cel care, in loc sa-l aiba in centrul existentei sale pe Dumnezeu, are lucarile diavolului; banul, averea, placerile trupesti, etc. care l-au facut sa-si piarda adevaratul sau rost in lume, l-au debusolat, determinandu-l sa nu stie de nimic altceva inafara griji pentru inmultirea propriilor averi si pacate, ce-i macina gandul si-i distruge sufletul.
    Diavolul are putere asupra omului doar atat cat omul ii permite sa aiba pentru ca nici diavolul nu-l poate obliga, nu-l poate forta pe om, ci doar il ispiteste si-l amageste, ii induce placere in pacat si omul il urmeaza afundandu-se mai tare in pacate. De aceea si sfantul apostol Pavel le spune romanilor: ,,Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul cu binele." Ro. 12/21.
    Arma prin care diavolul reuseste sa atraga la el atat de multe suflete, slabe, este insuflarea sentimentului, in aceste suflete, ca el nu exista. Ca, existenta sa este doar o nalucire a omului si nu o realitate. Iar armele prin care omul care nu doreste sa fie diavolului vasal, poate sa lupte cu succes impotriva lui, sunt: rugaciunea, postul, ajunul si sfintele Taine. Dar pentru a uza de ele trebuie sa incepem prin a ne linisti, in primul rand trupul, cu post si ajun ca apoi sa continuam sa ne linistim si sufletul, dupa cum ne indeaman si sfantul apostol Pavel in scrisoarea catre romani: ,,Caci, daca veti vietui dupa trup, veti muri, dar daca veti omori cu spiritul faptele trupului vostru, veti fi vii." Ro. 8/13.
    Sfantul evanghelist Matei in Evanghelia citita astazi, asa dupa cum am spus la inceput, ne ofera spre meditare si modul in care omul rasplateste binefacerile primite de la Dumnezeu.
    Astfel ca, oameni din cetate, in loc sa vina si sa-i multumeasca lui Isus ca a salvat doua suflete de la pieire si a adus siguranta pe drumul ce leaga cele doua cetati, acestea se aduna in numar foarte mare sa-i ceara socoteala pentru pierderea materiala, inecarea porcilor. Iata deci, ca numai averile lumesti, chiar si cele considerate spurcate (pacate) primeaza in om si nu sufletul care este investitia cea mai de pret a lui Dumnezeu in el.
    Sfantul Ambrozie, meditand asupra presiuni averi asupra omului, spune ca omul nu poate sa afirme ca lucrurile pe care le detine ii apartin si aceasta din simplu motiv ca nu le poate lua cu el, dincolo, in vesnicie. Este cu adevarat al nostru doar ceea ce putem lua cu noi - virtutile castigate aici pe pamant, pentru ca altfel: ,,Ce-i va folosi omului daca va castiga lumea intreaga, dar isi va pierde sufletul ?!" Mt. 16/26. Cu toate acestea cei mai multi dintre noi suntem atrasi de spiritul acestei lumi, chiar daca ea se aseamana din ce in ce mai mult cu Sodoma si Gomora, incat nu mai avem timp nici sa ne mai gandim la viata noastra de acum si la cea de dupa moarte, din vesnicie. Iar cand vedem atatea ,,boli" ale societati: alcoolismul, prostitutia, drogurile, avorturile, s.a. ne intrebam ,,oare de ce ?" cand ,,remediul" este la mana noastra si in noi, in societatea in care traim si pe care o formam dupa propriile noastre constiinte.
    Bolile vin, intotdeauna, acolo de unde Dumnezeu este alungat si in locul sau si-au facut salas lucrarile diavolului si chiar diavolul insusi. Iar vindecarea, acolo unde Dumnezeu este chemat sa fie stindardul vieti omului, unde placerile acestei lumi sunt inecate si arse de focul rugaciuni si al sfintelor Taine.
    Recunostinta este o virtute ce se cuvine a fi cultivata in sufletul tuturor oamenilor pentru ca fiecare om primeste, sub o forma sau alta, binefaceri, fie de la om, fie de la Dumnezeu, in masura in care se lupta sa le primeasca.
    Cum rasplateste omul binefacerile primite ?! Este o alta sfanta invatatura evanghelica ce o completeaza pe cea auzita astazi.
    Din cererea diavolilor adresata lui Isus, reese faptul ca acestea isi cunosc rasplata munci lor, ca vor fi chinuiti in iadul in care vor ajunge si, iata, cer clementa de la Isus. Si omul stie ca daca nu urmeaza calea trasata de Isus va ajunge in iad si, totusi, el ce face ?!
                                                                                                                                   Amin.

                          Duminica a VI a dupa Rusalii

                    ,,Fiule, iertate-ti sunt pacatele tale !" Mt. 9/2
    Exista cel putin doua feluri de paralizii si ambele la fel de periculoase: paralizia fizica si paralizia spirituala.
    Paralizia fizica blocheaza o anumita parte a corpului omenesc si acesta nu mai raspunde la comenzile creierului. Paralizia spirituala este tot o blocare, dar nu a corpului ci a minti omenesti care se produce urmare pacatului care l-a despartit pe om de Dumnezeu, cum ar fi: iubirea de arginti, lenea, mandria, necuratia, ura, mania, barfa s.a., care ocupa toata fiinta si constiinta omului, nemailasand loc si pentru grija sufletului, pentru Dumnezeu, provocand slabirea sufletului, adica paralizia spirituala.
    Dupa ce Isus a fost alungat din Gadara, unde a liberat de demoni pe cei doi oameni indraciti, a trecut marea Tiberiadei si ajuns in Capernaum unde i se aduce un neputincios, cu pat cu tot, dupa cum scrie in Evanghelia lui Marcu in 2/1-4 si pe care l-au coborat, prin acoperis, cu patul in fata lui Isus.
    Bolnavul, la vindecarea caruia ne face partasi evanghelia de astazi, se afla in aceasta stare datorita vieti depravate pe care a dus-o inainte ca Dumnezeu sa-l opreasca prin aceasta paralizie si caruia fariseii ii pusese deja un stigmat ,,moartea." Dar iata ca acesta gaseste in Cristos doctor si vindecator, atat al trupului cat si al sufletului sau paralizat, la care apeleaza prin prieteni sai. El nu-si pierde nadejdea vindecari si, auzind de prezenta lui Isus la Capernaum, isi roaga prieteni sa-l duca la Isus. Lucru pe care ni-l cere si noua Isus. Sa cautam sa ajungem la el.
    Niciunul dintre cei loviti de soarta, intr-un fel sau altul, nu trebuie sa abandoneze lupta si sa se lase prada propriilor nenorociri, ci sa priveasca spre cer. Spre Isus, care-i asteapta sa se intoarca pe calea cea adevarata. Sa-si puna vointa in credinta, in Isus si atunci oricare ar fi raul care ti-a legat trupul si sufletul, vei fi izbavit.
    Din nefericire si astazi, in lume, exista un impresionant numar de oameni ce se afla sub stapanirea diavolului, precum neputinciosul din Evanghelia citita astazi, pentru ca toti aceea care se departeaza, de buna voie, de poruncile lui Dumnezeu, ajung sub stapanirea celui viclean.
    Multi oameni considera ca pot pacatui usor sau cate putin, cu gandul ca atunci cand se vor hotari se vor putea abtine cu desavarsire de la pacat. Uitand ca inceputului ii urmeaza frecvente ademeniri, noi si noi ispite, pana se trezesc ca se afla stapaniti de o putere si de o atractie spre pacat de care apoi simt ca nu se mai pot debarasa.
    Cea mai mare si mai importanta vindecare, pe care a primit-o neputinciosul din Evanghelia de astazi, nu a fost vindecarea trupului, ci iertarea pacatelor si restabilirea centrului de comanda din creier cu sufletul si inima sa.
    Dupa cum observam Mantuitorul nostru Isus a intervenit, mai intai, la cauza suferintei acestui om, la boala sufletului si numai dupa aceea la boala trupeasca, aratand celor de fata, puterea pe care o are ca Fiu al lui Dumnezeu, asa dupa cum l-au recunoscut si demoni din evanghelia duminici precedente.
    Si iata cum, dupa ce Isus, ii salveaza pe cei doi oameni din Gadara, nici aici in ,,tara lui" nu are parte de recunostinta, de apreciere pentru redarea sanatati paraliticului, din contra, este acuzat de hula impotriva lui Dumnezeu de catre farisei si carturari iudei.
    Isus le atrage atentia acestora asupra gandurilor ce le umbla prin minte: ,,De ce cugetati cele rele in inimile voastre ?!" Mt. 9/4., demonstrandu-le acestora puterea pe care o are de a citi si gandurile omului.
    Aceasta ura a fariseilor si carturarilor iudei, paradoxal, vine tocmai din cunoasterea pana in cele mai mici detalii a Legii. Ceea ce determina reactiile lor de mare aversitate la adresa lui Isus. Fiind prea ocupati sa filtreze totul prin lege si constienti de faptul ca erau catalogati, de popor, ca si cei mai buni cunoscatori ai ei, uita chiar de esenta mesajelor transmise de catre Dumnezeu, prin lege, adica venirea unui Mantuitor.
    Si daca, in baza Aliantei dintre Dumnezeu si poporul ales, Dumnezeu il apara pe acesta si-l izbaveste din orice situatie, chiar uzand de forta armelor impotriva dusmanilor, prin uni dintre alesi sai, nu puteau concepe ca Dumnezeu sa se afle in acest tanar care transforma sarbatorile iudaice in zile de vindecare spirituala si trupeasca. Si care se imprieteneste si sta la masa cu pacatosii publici in vazul tuturor.
    Deoarece acesti carturari isi pun nadejdea in Lege si in ceea ce cunosc din ea, asteptau ca, asa dupa cum s-a petrecut dealungul istoriei poporului ales, Dumnezeu sa trimita si acum poporului un razboinic viteaz, capabil a se bate cu ocupantul roman. Si nu puteau acceptau ca, acest tanar, cu vorba blanda, privirea senina si chip linistitor poate sa fie salvatorul poporului iudeu. De aceea, orice minune pe care Isus o facea si orice vorba dumnezeeasca pe care o rostea era considerata blasfemie, hula si luarea in desert a numelui lui Dumnezeu, deci, pacat.
    Cu alte cuvinte, daca Isus, nu seamana cu nici unul dintre vechi izbavitori, cu arma in mana, a poporului ales, dupa gandirea lor, nu are cum sa fie izbavitorul promis.
    De aici se desprinde faptul ca, omul fiind obisnuit sa rezolve anumite lucruri prin forta armelor si a conflictelor prin mijlocirea armelor si a duritati in care primeaza Legea Talionului, nu poate accepta si concepe ca tensiunile, de orice natura, se pot rezolva si pe cale pasnica, amiabila, prin iertare, toleranta, blandete, umilinta si iubire asa dupa cum facea si Isus.
    Si in al doilea rand, faptul ca; viata de veci, mantuirea si fata lui Dumnezeu nu pot fi atinse, respectiv vazute, in lipsa virtutilor. Amin.

                         Duminica a VII a dupa Rusalii

                      ,, Fie voua dupa credinta voastra !" Mt. 9/29
    Sfanta Evanghelie de astazi ne prezinta minunea facuta de catre Isus in ,,orasul sau" sau ,,tara sa" cum mai este numita cetatea Capernaum, in care il gasim destul de des si unde face multe minuni prin care reda sanatatea trupeasca oamenilor necajiti si amarati ai acelor timpuri.
    Cei doi orbi care se tineau de Isus mai mult ca sigur auzisera de unele dintre minunile pe care Isus le-a facut cu alti oameni care au suferit de diferite boli si erau absolut convinsi ca toate acestea le face cu puterea dumnezeeasca pe care o detine, de aceea si ei nu conteneau a-l ruga sa le dea si lor vindecare.
    Deasemenea, cei doi, credeau cu adevarat ca acela pe care-l rugau staruitor sa-i ajute este Mesia cel de mult asteptat de Israel si despre care Isaia a spus: ,,Va deschide ochi celor orbi si va scoate din temnita pe cei robiti." Is. 48/7.
    Dar, nu este suficienta numai dorinta omului de vindecare care este, oricum legitima, ci si rugaciunea, asa dupa cum retine si sfantul evanghelist Marcu in cap. 11/24 : ,,Pe toate cate le cereti, rugandu-va cu credinta, sa credeti ca le veti primi." Chiar si orbi din Evanghelia de astazi dobandesc vederea datorita credintei, asemeni altor oameni bolnavi pe care Isus ii vindeca, tot ca urmare a credintei lor, de aceea le spune celor vindecati: ,,Credinta ta te-a mantuit!" Cuvinte prin care nu numai ca identifica ,,medicamentul" vindecari, dar si indica necesitatea credintei ca ,,terapie" in dobandirea vindecari.
    Din Evanghelia de astazi trebuie sa retinem invataturile necesare mantuiri noastre, aplicabile tuturor actelor de lauda si cerere la adresa lui Dumnezeu: rugaciunea sincera, credinta fara dubii, staruinta in rugaciune, s.a., ca si conditie sine qua non in primirea harurilor ceresti. Apoi, pentru ca nu suntem singuri in aceasta lume si interactionam, nemijlocit, si cu alti oameni, trebuie sa primeze in sufletul unui urmas al lui Cristos, iubirea aproapelui, ajutorul sau ajutorarea lui, in caz de nevoie si nu in ultimul rand rugaciunea sincera pentru el.
    Pentru ca, in aceste zile, poate mai mult ca oricand, fiecare dintre noi are nevoie de un sprijin, moral sau chiar material. Si daca acest sprijin il acordam neconditionat, asa dupa cum a facut Isus in toate interventiile sale, inseamna ca si in noi a inmugurit vlastarul iubiri aproapelui. Ca si noua, Isus, ne-a redat vederea cea adevarata.
    Daca, insa, nu simtim aceasta atunci suntem si noi asemenea fariseilor din Evanghelia de astazi pentru ca asa dupa cum orbul nu vede lumina soarelui si nu cunoaste ziua de noapte, intunericul de lumina, tot asa omul fatarnic nu cunoaste si nu vrea sa vada binele, adevarul si dreptatea ce-l inconjoara, cautand sa le judece si sa le interpreteze conform viclesugului si rautati inimi sale sau, pur si simplu, sa le ignore.
    Fatarnicia este o boala spirituala greu tratabila, deoarece in mintea celui care sufera de acest handicap, ceea ce in realitate este cinstit, curat si drept, in aceasta minte bolnava este minciuna, murdarie si invidie. Dovada o vedem de atatea ori in sufletul iudeilor care sunt prezenti la vindecarile miraculoase pe care Isus le face si despre care ei spun ca nu sunt facute cu putere divina si chiar ii aduc o acuza foarte grava si anume ca, : ,,Cu Domnul demonilor scoate demoni !" Mt. 9/34.
    Pe omul rau si invidios, plin de mandrie, oricat ai vrea sa-l faci sa vina la realitate, nu vei reusi, deoarece, cei trei demoni: rautatea, invidia si mandria, care-l poseda pe fariseu nu se pot alunga fara interventia lui Dumnezeu. Dar, dupa cum Dumnezeu nu intra cu forta in sufletul omului, ci numai la dorinta si cerinta sincera a acestuia, locul lui Dumnezeu din sufletul omului, este ocupat si posedat de diavol.
    Isus a vindecat nu numai pe cei doi orbi la care Evanghelia de astazi ne face partasi, carora le spune: ,,Fie voua dupa credinta voastra!" Mt. 9/29, dar si pe multi alti, fie ca au cerut, fie ca i s-a facut, pur si simplu, mila de sufletele nevoiase. Oare, noi, rostind rugaciunea ,,Tatal nostru," si spunand: ,,Si ne iarta noua greselile noastre, precum iertam si noi gresitilor nostri" nu este tot un ,,fie tie dupa credinta ta" ?! Si atunci, daca ne este noua dupa credinta pe care o avem, nu trebuie sa ne mire faptul ca in lume sunt atatea boli, atatea necazuri. Ca sunt atatea suferinte nu numai trupesti dar si sufletesti. Ca societatea in care azi traim este plina de sechelele multitudini de pacate in care ne zbatem. A faptului ca, multi dintre noi, suntem mai mult farisei decat crestini, punand la indoiala tot ceea ce nu ne aduce o satisfactie materiala, filtrand prin interesul propriu invatatura evanghelica si credinta in viata vesnica promisa.
    Omul, care nu are credinta nu iarta nimic aproapelui sau si ramane incontinuare orb pentru ca el nu vede bunatatea si maretia lui Dumnezeu, in ceea ce-l inconjoara, si mut pentru ca nu se roaga si nu multumeste lui Dumnezeu pentru talanti pe care i-a primit: sanatate, bogatie si intelepciune.
    Sfanta Evanghelie de astazi se incheie cu: ,,Isus strabatea toate cetatile si satele...vindecand orice boala si orice neputinta in popor."
    Isus si astazi strabate toate orasele si satele prin constiinta omului si cheama pe tot omul la Biserica pentru a se hrani cu ,,painea cea coborata din cer" si pentru a se adapa din izvorul vieti, cu apa vesniciei.     Amin.

                           Duminica a VIII a dupa Rusalii

                                ,,Dati-le voi sa manance" Mt. 14/17
    Sfanta Evanghelie pe care am ascultat-o astazi ne face partasi unei minuni materiale facuta de Isus, care numai cu doi pesti si cinci paini, oferite cu dragoste dumnezeeasca, satura mii de oameni si mai raman faramituri. Cu toate acestea Isus ne atentioneaza: ,,nu numai cu paine traieste omul, ci si cu tot cuvantul lui Dumnezeu." Mt. 4/4.
    Inmultiri de paini, prin care sunt saturati si alti oameni lipsiti, ne mai sunt relatate de Sfanta Scriptura, prin care Dumnezeu vine, satura si intareste pe oameni sai. Si in acest sens ne putem aduce aminte ca in predica rostita cu ocazia sarbatoriri sfantului Ilie am auzit ca Dumnezeu a inmultit faina si untdelemnul vaduvei din Sarepta Sidonului (cf. 1Regi 17;9/16). La fel in 2Regi 4;42/44, ni se spune ca proorocul Elisei, de asta data, a inmultit 20 de paini cu care a hranit multimile. Apoi mana cazuta din cer prin care Dumnezeu a hranit poporul ales in fuga acestuia prin pustiu dupa salvarea lui din robia Egiptului si despre care Isus spune fariseilor: ,,Nu Moise v-a dat painea cazuta din cer, ci Tatal meu care este in cer..." Io. 6/23.
    Painea ocupa un loc important si central in cadrul Sfintelor Evanghelii, pentru ca painea, hranitoarea trupului si a intretineri vieti, se transforma in painea Euharistica, cea care va satisface, nu numai necesitatile trupului, dar mai ales pe cele sufletesti. Faramaturile ramase dupa consumarea paini, inmultite de Isus, reprezinta nu numai abundenta paini dumnezeesti dar si grija pe care preotul trebuie sa o manifeste fata de aceasta sporire euharistica.
    Pentru orice crestin participarea la ospatul euharistic prin care fiecare persoana dintre cele prezente ar trebui sa se nutreasca cu Sangele si Trupul lui Isus, spre a deveni o mare si unica familie a lui Cristos, trebuie sa devina un scop, un tel atunci cand participa la sfanta Liturghie. Sa-si intareasca convingerea ca toti crestini sunt frati si, ca frati, trebuie sa se hraneasca de la aceeasi masa a carei membri sunt.
    Euharistia este semnul cel mai concret al maretiei, gratuitati si generozitati darurilor divine prin care Isus s-a daruit, prin viata si moartea sa, poporului nascut din aceasta jertfa, ca noi sa ne potolim astazi foamea si setea pentru viata de aici si cea din vesnicie.  
    Biserica trebuie sa auda mereu cuvintele lui Isus, rostite cu ocazia inmultiri painilor, in pustiu: ,,dati-le voi sa manance" Mt. 14/17 pentru ca intre Biserica si caritate, trebuie sa fie o stransa legatura deoarece, Biserica, este cea care trebuie sa se ocupe de lipsurile omului, fie ele materiale, dar mai ales spirituale. Dar, ceea ce este si mai important este faptul ca Isus, prin Biserica sa, iti ofera hrana gratuit, la fel dupa cum iti ofera si vesnicia. Singura conditie este aceea de a accepta. In timp ce Euharistia este semnul prezentei lui Isus in mijlocul poporului sau, pana la sfarsitul lumi.
   Relatarea hraniri miraculoase din Evanghelie este asemenea compasiuni si griji noastre, foarte des limitate, numai la rugaciuni, urari de sanatate si de bine, chiar daca la rugaciune si la urarile pe care le facem avem posibilitatea de a adauga si ceva material: o paine, o haina, un pahar cu apa, s.a., pe care Dumnezeu sa le inmulteasca spre a fi spre saturarea celor care, cu adevarat, sunt lipsiti si nevoiasi.
    Imensitatea de oameni, care sufera de foame pe pamant, nu poate fi consolata numai prin cuvinte miscatoare, de genul; aici este nevoie de iubire, de mai multa dreptate, etc. Acolo este nevoie si de un pic din economiile noastre si mai mult din risipa noastra, a fiecaruia, pentru ca uni dintre acei oameni si copii sa cunoasca si ei sentimentul saturatiei pe care pana acum nu l-au cunoscut.
    Daca iubirea lui Cristos, pe noi, ne impresoara cu hrana indestulatoare si cu multe alte daruri necesare vieti noastre, oare nu ar fi normal ca si noi sa cautam lipsa aproapelui nostru si a incerca, macar, sa o usuram daca nu i-o putem suprima ?
    Astazi aruncam la gunoi multe dintre lucrurile si chiar alimentele pe care, nu cu prea multi ani in urma, nici prin gand nu ne-ar fi trecut sa o facem. Lucruri care, altadata, au reprezentat pentru noi valori si care astazi ar putea deveni valori nepretuite pentru multi dintre semeni nostri de aici, de langa tine si de prin multe locuri de pe pamant. Daca am realiza fiecare dintre noi sentimentul foamei si al lipsei in toata intensitatea lui, am observa ca si eu, un simplu om, cu familie modesta, as putea hrani numai cu ,,faramiturile" casei mele unul sau poate chiar doua persoane. Dar toate ,,faramiturile" celor multi de pe pamant, cate guri ar putea hrani, ca sa nu vorbesc de ,,painea si pesti" de care, o alta categorie de oameni din lume dispun, cati copii care astazi mor de foame pe pamant, ar putea fi salvati de la moartea prin infometare, boli si frig ?!
    Omul modern, cel contemporan cu mine si cu tine, frate crestine, chiar daca se crede satul, el este deosebit de flamand, mai flamand decat toti saracii lumi a treia si aceasta pentru ca si-a pierdut sensul vieti, a pierdut contactul cu Dumnezeu, a pierdut realitatea vieti.
    Chiar daca timpul omului este scurt, puterile limitate, bunavointa putina, grijile zilnice ne napadesc, nervi sunt din ce in ce mai incordati, iar stresul ne distruge, omul parca nu cauta linistea, nu cauta alinarea, chiar daca-i cunoaste provenienta.
    Dumnezeu ni se ofera tuturor, omul trebuie doar sa-l descopere. El este langa noi. Noi trebuie sa-l vedem. Este in noi. Noi trebuie sa-l simtim. Isus si astazi face minuni. Omul trebuie doar sa le descopere pentru el si pentru aproapele sau. Amin.

                       Duminica a IX a dupa Rusalii

                ,,Aveti incredere ! Eu sunt, nu va temeti" Mt. 14/27

    Sfanta Evanghelie de astazi ne arata puterea credintei prin care omul credincios poate ,,muta munti”, dupa cum ne spune Isus Cristos sau scoate apa chiar din piatra seaca, dupa uni exegeti. Multi dintre crestini ar fi considerat ca, daca Petru a raspuns Mantuitorului, fara nici un pic de retinere sau fariseism, ca Isus este Fiul lui Dumnezeu, a fost ales cap peste apostoli si luand in considerare temperamentul lui colerico - vulcanic, are si o credinta puternica in cel al carui discipol era. Dar, totusi, cand i se pune credinta la incercare, cade examenul. Cade si acum cand cere sa mearga pe apa la Isus, dupa cum va ceda si se va dezice de Isus in curtea arhiereului Caiafa, la proces.
    Frica este o stare naturala a firi umane si se manifesta indiferent de vointa omului, avand diferite cauze emotiv - evolutive ce pot avea sau nu legatura directa cu actiunile externe ale omului. De aceea omului nu ar trebui sa-i fie frica de Dumnezeu, daca este curat si fara de pacate, pentru ca Dumnezeu este iubire, este dragoste, este alean si consolare, ajutor in vreme de necaz si aparator in caz de ispita.
    Sfantul Ilie ne arata ca Dumnezeu nu se manifesta dur sau brutal, ci precum o adiere usoara de vant pe canicula, a carui suflare racoreste, dezmearda si mangaie prin actiunea Spiritului Sfant care nu are nici intr-un caz menirea de a speria pe cineva.
    Sigur ca viata nu este precum un izvor curat de munte care curge necontenit, cu acelasi debit, la vale, ea este presarata cu furtuni, cutremure si chiar inundatii. Ceea ce insa ramane vesnic, ca un balsam vindecator, este Dumnezeu.
    Daca actul credintei nu duce omul la frica, lipsa credintei, a cunoasteri, atrage, intotdeauna, pierderea sperantei si a scopului pentru care acesta a fost creat. Ca atare frica duce la pierderea credintei adevarate, mai ales daca este urmarea unui pacat comis, asa dupa cum avem diferite exemple in Sfanta Scriptura. Adam cand a realizat ca a cazut in neascultare a vrut sa se ascunda de la fata lui Dumnezeu (cf. Geneza 3/10); credinta este cea care-l face pe Petru sa mearga pe ape spre Isus, dar imediat ce aceasta ii scade, incepe sa se scufunde, s.a.
    Trebuie sa observam ca actul credintei, nascut din frica sau din interes, nu are calitati mantuitoare, ea doar creeaza emotii si sentimente umane. ,,Unde este frica, nu este iubire" spune sfantul apostol si evanghelist Ioan in 1 Io. 4/18. In schimb, Isus, ne asigura ca actul credintei este insotit intotdeauana de fericire. Lui Toma ii spune ca sunt mai fericiti cei care au crezut dar nu au vazut (cf. Io. 20/19) sau Elisabeta care-i spune Preacuratei Fecioare Maria : ,,Fericita esti ca ai crezut" (cf. Lc. 1/45).
    In lipsa credintei adevarate, ne scufundam ca Petru, chipul lui Isus ne pare o naluca, daca, in sufletul nostru, Dumnezeu nu mai are loc.
    Dubiul, indoiala si alte sentimente de acest gen, nu au ce cauta in actul credintei deoarece acestea echivaleaza cu necredinta si chiar cu ateismul. Credinta in Cuvantul lui Isus si in sprijinul sau, impreunate cu rugaciunea sincera, ne poate salva din orice situatie dramatica, caci omul credincios umbla prin credinta nu prin vedere (cf. 2Cor. 5/7).
    Barca lovita de valuri este Biserica lui Cristos, care inca de la inceputurile sale si de atunci, continuu, a fost lovita de valuri, mai mult sau mai putin puternice, in speranta zdruncinari sale.
    Teama si dubiile lui Petru, ca si a celor din barca cu el, sunt temerile si dubiile crestinilor dealungul istoriei, cauzate de putinatatea credintei noastre, a celor care formam Biserica lui Cristos. In loc ca noi, membrele Biserici lui Cristos, sa o tinem si sa o sustinem mereu pe val, ca sa nu fie rasturnata din cauza oscilari credintei noastre, ne comportam ca si cum am naviga cu o barca fara carmaci. De aceea Isus a intervenit si ne cere continuu sa ramanem treji, sa fim curajosi, sa ramanem in priveghere ca sa nu permitem ,,rasturnarea" Biserici sale, dar nici slabirea credintei noastre.
    Nu trebuie sa ne pierdem curajul pentru ca Isus nu ne paraseste, el vine la noi, ne conduce, ne indreapta barca vieti, spre pamantul fagaduintei ca Dumnezeu pe evrei dupa ce i-a scos din robia Egiptului.    Amin.

               Duminica a X a dupa Rusalii

    ,,Si, voi parintilor, cresteti-va copii in mustrarea si invatatura Domnului." Ef. 6/4
    Sfanta Evanghelie de astazi ne istoriseste necazul si durerea unui parinte pentru boala de care sufera copilul sau. Patima grea pentru copil, suferinta amara pentru parinti !
    Suntem siguri ca de cand parinti au cunoscut suferinta copilului au incercat multe metode de vindecare, dar se pare ca toate au dat gres, inclusiv incercarea de vindecare a apostolilor, care la fel, nu si-a atins tinta. In aceste conditii auzind ca Isus este in tinutul lor, tatal copilului vine hotarat si-l roaga, cu lacrimi in ochi sa-i vindece copilul. Isus ii pune: ,,Aduceti-l la mine!" Mt. 17/17.
    Acesta chemare, adresata tatalui, este o chemare adresata tuturor parintilor de a-si aduce copii la Isus fiind vorba, in fapt, de datoria parintilor crestini de a se ocupa de educatia religioasa a copiilor lor.
    A creste copiii, avand grija numai de dezvoltarea lor trupeasca, hrana si ocrotire este un atribut de care si animalele se achita, si inca cu mare ravna, chiar daca ele sunt lipsite de inteligenta. A-i trimite la scoala si a le asigura o cariera frumoasa si un trai fericit este specifica tuturor parintilor, inclusiv paganilor. Dar a oferi copiilor invatatura lui Dumnezeu si ai face sa cunoasca dragostea cu care Dumnezeu ii inconjoara, prin Spiritul sfant, sunt calitati specifice numai unor parinti evlaviosi si buni crestini care sunt interesati si de linistea lor la batranete. De aceea si sfantul apostol Pavel in epistola catre efeseni le cere parintilor: ,,Si, voi parintilor, cresteti-va copii in mustrarea si invatatura Domnului" Ef. 6/4.
    O astfel de educatie oferita copiilor nostri este mladita altoita pe trupul tainic al lui Cristos, data in grija parintilor ca sa se dezvolte frumos, sa aduca roade si sa devina umbra deasa si racoroasa la care parinti, ajunsi la ani batranetilor, sa-si gaseasca linistea si implinirea.
    Educatia religoasa in familie este garantia puteri si a cinstei pentru ca, samanta credintei, asezata de timpuriu in sufletul copilului, formeaza radacini adanci si sanantoase care raman toata viata in omul de mai tarziu ca izvor al tuturor virtutilor si faptelor bune.
Din nefericire, astazi, majoritatea parintilor nu dau nici o atentie chemari lui Isus. Aduc pe lume copii de care se ingrijesc sa aiba lucrurile materiale din belsug, in timp ce la formarea caracterelor lor morale, al sufletelor, nu le pasa si-i lasa sa creasca asemeni plantelor salbatice, pe care nimeni nu le cultiva si nu le ingrijeste. Pe acesti parinti rai, sfanta Scriptura (Iezechel 13/19) ii numeste criminali care ,,ucid sufletele care nu ar trebui sa moara."
    Cresterea rea din casa parinteasca, este izvorul otravit care umple pamantul de ticalosi si iadul de osanditi.
    Tatal din Evanghelia de astazi face parte dintre parinti buni, care au pe primul plan grija de copii lor, aparandu-i de toate uneltirile diavolesti ale acestei lumi. Copilul lunatic este stapanit de un diavol care-l necajeste si-l munceste neancetat pentru a-l distruge si fizic nu numai psihic.
    Stiti care este leacul impotriva diavolului ? Credinta. Credinta este arma biruintei asupra diavolilor dar si asupra tentatiilor vicioase a intregi lumi. Si dupa cum un crestin bun stie, credinta se dobandeste prin rugaciune, respectarea invataturilor dumnezeesti, insotite de post si de fapte bune. Fara o credinta puternica in Dumnezeu nimeni nu se vindeca si nu dobandeste mantuirea. Iar pentru ca rugaciunea noastra sa fie bine primita trebuie sa fie insotita de post si de abstinenta.
    Cand vorbim aici de post nu ne referim numai la oprirea guri de la anumite mancaruri de carne si cu un mare prisos de energie ci si la abtinerea de la toate pacatele care se fac cu limba, cu trupul si chiar la cele cu gandul care se fac cu voia sau fara de voia noastra.
    Astazi, mai mult ca oricand, poate este nevoie de post si abstinenta deoarece diavolul a pus stapanire pe viata omului si se manifesta in mod vadit prin: betie, desfrau, lipsa credintei si a participari la biserica, egoism, crime, avorturi si altele de acest fel. De aceea sfanta Biserica pune duminica de duminica, in fata omului, exemple dupa exemple in care diavolul lucreaza si pune stapanire pe aceasta creatura supusa tuturor tentatiilor lipsita de credinta, fara o invatatura sanatoasa despre Dumnezeu si despre importanta pastrari curate a sufletului nemuritor omul. Invatandu-ne, totodata, si modul in care omul poate interveni pentru a ucide diavolul din el fie prin propriile forte fie cu ajutorul oamenilor lui Dumnezeu, preoti, care se roaga, neancetat, cu nume sau fara de nume pentru toti cei incredintati lor, de catre Dumnezeu. Amin.

                      Duminica a XI a dupa Rusalii

      ,,Asa, dupa cum v-a iertat pe voi Domnul, la fel sa va iertati si voi" Col. 3/13
    Din sfanta Evanghelie de astazi, ascultatorul sau urmasul lui Cristos, mai bine spus, trebuie sa retina ca are datoria de a ierta, pe de o parte si ca exista si un motiv pentru care este dator sa faca acest lucru, pe de alta parte. Aceste invataturi decurg din faptul ca primul care a iertat omul si neamul omenesc a fost Dumnezeu si care face acest lucru si astazi si-l va face pana la sfarsitul veacurilor si apoi, din ,,cea mai mare porunca," dupa cum spune Isus, cea a iubiri aproapelui.
    Pentru a ne face o imagine asupra diferentei dintre iertarea lui Dumnezeu si iertarea pe care o face omul, Evanghelia ne spune ca sluga ii datora stapanului sau o valoare, care calculata in zile de munca de atunci, echivala cu aproximativ 24o ooo de ani, adica nu avea cum sa-i plateasca, in timp ce datoria prietenului sau, abia daca ajunge la o jumatate de zi de munca. Si totusi stapanul, adica Dumnezeu, iarta omului mult mai mult decat este omul dator aproapelui sau. Iar valoarea iertari, pe care ne-o acorda Dumnezeu, este in crestere continua pentru ca omul continua sa greseasca, sa pacatuiasca, astfel incat viata omului in raport cu Dumnezeu este o vesnica iertare de care omul are nevoie si de care beneficiaza. Deci, iertarea lui Dumnezeu are o valoare incomensurabila.
    Lui Dumnezeu nu-i este greu sa ne ierte, chiar daca, asa dupa cum am spus, nu ne iarta numai o singura data, dupa cum face omul cu aproapele sau, si cu toate acestea, omului, ii vine foarte greu sa o faca. Si aceasta pentru ca omul nu este in stare sa priceapa si sa analizeze in profunzime gestul iertari, chiar daca fiecare dintre noi ne simtim foarte bine cand suntem iertati. Si refuza sa-l faca si pe aproapele sau partas acestor sentimente. Iar daca o face, o face, cu foarte multa retinere si doar asa, ,,din varful buzelor," dupa cum spune proverbul si nu din inima, cu sentimentul datoriei implinite.
    Iertarea, dupa cum spune Sirah, duce la dobandirea intelepciuni prin care omul ajunge sa cunoasca uraciunea pacatului si detestarea lui. Iertand aproapelui iti cunosti mai bine si propria-ti vinovatie in fata semenilor si in fata lui Dumnezeu. Apoi, iertand aproapelui, mai dobandesti puterea de a cere si tu iertarea si mai presus puterea de a te smeri, care este temelia sfinteniei, precum si pacea si fericirea sufletului.
    In plan social, iertarea, este cel mai mare serviciu adus pacii si evitari conflictelor armate. Daca cei care detin puterea politica ar fi cuprinsi de darul iertari si de puterea de a cere iertare, multe dintre conflictele acestei lumi s-ar incheia sau chiar s-ar sfarsi din fase.
    Sigur ca iertarea nu inseamna si renuntarea la dreptate. Nu este suficient sa-ti spun: ,,Ti-am furat masina. Te rog iarta-ma!" si cu aceasta am incheiat totul. In conceptia moralei crestine, gresala se iarta, dar dreptatea trebuie indeplinita si paguba recuperata. In alte conditii, pacatul comis nu se iarta. A ierta aproapelui nostru este conditia indinspensabile a iertari noastre de catre Dumnezeu.
    Adesea opera de incalcare a iertari este indeplinita de crestini despre care se crede ca sunt buni, fideli biserici, evlaviosi si care inteleg ca poruncile lui Dumnezeu sunt importante pentru viata lor. Insa, din nefericire, chiar daca este o parere generala, vedem ca o buna parte dintre ei sunt aceea in care sentimentul uri se manifesta cu multa patima. Crestini practicanti, care fac si fapte bune, totusi refuza sa ierte, refuza sa uite gresala aproapelui sau. Ii vedem pe acestea ca frecventeaza aceeasi Biserica, dar ei nici macar nu se saluta. Si nu-si vorbesc. In multe localitati, asa numiti crestini buni se dusmanesc toata viata, fie cu vecinul, fie cu parinti, fie cu un frate, s.a.m.d. Uni se considera mai buni decat alti. Alti, mai crestini decat ceilalti. Dar si uni si ceilalti pacatuiesc si aceasta pentru ca nu sunt capabili a respecta porunca lasata noua de Isus, aceea de a ne iubi aproapele ca pe noi insine. Mai grav este ca aceste pacate au format grupuri de familii care cultiva o ura ereditara in sanul propriilor membri si implicit in cel al colectivitati in care traiesc; sat, oras, etc. De aceea trebuie sa contientizam ca, a cere iertare si a acorda iertarea, nu este o fapta iesita din comun, ci o fapta normala, in conceptia iubitorului de Dumnezeu.
    Este ceva natural, uman, ce trebuie sa se petreaca intre indivizi unei societati, si cu atat mai mult intre crestini. A ierta nu inseamna ca esti un erou, din contra, inseamna ca esti un crestin care a reusit sa invete alfabetul credintei.
    De asemenea, nu este normal sa mergem la Spovada si sa fim multumiti ca preotul nu ne-a intrebat si de pacatul pe care l-am savarsit si ca am scapat cu o rugaciune sau doua, etc., ci trebuie sa continuam si noi, in viata noastra, iertarea pe care am primit-o la spovada, de la Tatal Nostru si de la Mantuitorul nostru Isus Cristos, prin reprezentantul lor aici pe pamant – preotul. Dupa cum trebuie sa meditam foarte profund asupra cererilor din rugaciunea domneasca Tatal Nostru si mai ales atunci cand rostim: ,,si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri" observand pericolul la care ne expunem cand cerem acest lucru, cand inima noastra este plina de ura si de razbunare. Dar, nici sa nu te miri ca Dumnezeu, care stie cum esti, iti trimite boli si necazuri, deoarece, chiar tu ti le-ai cerut ! Dumnezeu, doar, ti-a indeplinit cererea ! Chiar si in incheierea Evangheliei de astazi, Isus, iti spune cum vei fi iertat: ,,Tot asa va face si Tatal meu, care este in ceruri, daca nu va ierta fiecare fratelui sau, din inima !" Amin.

                         Duminica a XII a dupa Rusalii

               ,,Daca vrei sa intri in viata, pazeste poruncile!" Mt. 19/18
    In conceptia invataturilor crestine, intelepciunea are continutul bogat, in timp ce bogatia materiala, dupa care lumea de astazi tanjeste, este saraca, nu numai in continut ci si in intelepciune.
    Bogatia intelepciuni este semnul generozitati divine si imaginea harurilor mesianice daruite omului. De aceea Isus nu a condamnat niciodata bogatia materiala in sine, ci doar mentalitatea celui avut si modul in care acesta o foloseste.
    Deasemenea, sfantele Evanghelii, ne dau nenumarate exemple privind modul de gandire si de folosire a ei de catre omul bogat: Bogatul si saracul Lazar, Bogatul caruia i-a rodit tarina, peste asteptarile sale si chiar cele pe care le-am auzit in Evanghelia de astazi. In acelasi timp, tot ele, ne arata cum trebuie sa fie folosita bogatia, si in acest sens le avem pe femeile evlavioase, care-l urmau pe Isus si care-si puneau in slujba lui si a ucenicilor sai averile, pentru a le face cat mai usoara misiunea. Apoi, surorile lui Lazar ; Marta si Maria care ofereau 10 la suta din castigul lor sinagogi pentru ca aceasta sa poata usura viata celor nevoiasi prin acte de caritate. Ele ajutau pe toti oameni necajiti care le treceau pragul.
    Daca Isus, a spus despre sine ca ,,Fiul Omului" nu are unde sa-si aseze capul, in sensul ca nu are averi, nu a facut un elogiu saraciei, ci o atentionare a acelora care voiau sa-l urmeze in speranta avantajelor materiale sau a unei pozitii privilegiate in societate.
    Evanghelia de astazi ne prezinta unele din primejdiile care-i pasc pe cei care-si pun speranta in averi:
1.      Averile sting elanul creator al celor tineri ( iata, tanarul din Evanghelie, la gandul ca trebuie sa se desparta de avere, devine trist si ingandurat);
2.      Copii nu trebuie sa fie invatati sa aiba tot ceea ce le trebuie, ci faptul ca este nevoie sa munceasca pentru a le obtine;
3.      Mutilarea minti si a mentalitati omului, exemple pe care le avem si in nuvela Hagi Tudose, de Barbu Stefanescu Delavrancea, nu numai in Evanghelii;
    Singura persoana la care Isus i-a cerut sa-si vanda averea a fost tanarul din Evanghelia de astazi si aceasta pentru ca, acesta dorea desavarsirea. Ori desavarsirea este trasa inapoi si chiar oprita de averi, asa cum s-a intamplat si in acest caz.
    Tanarul dorea sa inainteze mai mult pe planul spiritualitati si chiar sa atinga desavarsirea, dar nu prin respectarea porunci iubiri aproapelui, ci prin imbinarea slujiri la cei doi stapani: Mamona si Dumnezeu. Ori asa ceva, un urmas al lui Cristos, nu poate face. El trebuie sa aleaga. Si tanarul din Evanghelie a ales, dar nu partea cea buna !
    Invatatura lui Isus nu este o scoala unde omul invata sa nu faca raul, ci un sistem, mult mai complex, care ne invata cum sa facem binele.
    Evanghelia pe care am ascultat-o astazi, prin tanarul care este ,,eroul" acestei pericope, ne face sa ne punem urmatoarele intrebari:
1.      Cati tineri din societatea de astazi mai respecta, in totalitate, poruncile lui Dumnezeu: isi cinstesc parinti, nu fura, nu urasc si nu se dedau la desfranari, etc. ?;
2.      Cati dintre tineri de azi se gandesc ca trebuie sa faca, mult mai mult, pe planul spiritualitati , al propriei mantuiri, decat au facut pana in prezent ?;
3.      Cati, isi mai pun astazi intrebarea: ,,Oare, ce se va intampla cu mine dupa moarte?”;
    Convingerea mea este ca, prea putini tineri isi mai pun astfel de intrebari si aceasta pentru ca nici parinti lor nu si le-au pus la varsta lor si, din nefericire, nu si le pun nici astazi ! In schimb, vedem foarte multi tineri ,,de bani gata," inconjurati de averile parintilor (case, masini, haine scumpe, podoabe de aur si alte bijuterii) care cauta placeri, faima, celebritate si popularitate si in nici un caz pe Dumnezeu ! Iar parinti le ofera totul cu multa usuratate si nu-i ,,supara" cu invataturi despre Dumnezeu si viata de apoi, dar nici nu-i trimit la Biserica pentru ca au venit tarziu acasa, de la discoteca (numai dimineata) si trebuie sa se odihneasca !
    Cand ai de toate si-ti petreci in asemenea conditii viata, fara lipsuri, nu-ti mai pui problema ca poti muri, deoarece, unora, averea le da senzatia ca sunt nemuritori, si nici intrebarea, unde vei ajunge dupa moarte.
    Dupa cum, atunci cand tu esti satul, nu crezi ca exista si oameni flamanzi langa tine.
   Chiar daca; bogatia ta, este saracia aproapelui tau, abundenta ta, este lipsa celorlalti, egoismul tau, suferinta altuia, zgarcenia ta, duce la lipsa semenului tau. Averile pe care, la un moment dat le posed, sunt doar ,,datorii" pe care trebuie sa le platesc si pe care le-am primit de la Dumnezeu ca sa le daruiesc si altora!
    Dar, fiindca bogatul nu vede nevoia saracului, Isus le spune, celor prezenti, pilda cu acul si camila sau acul si funia.
    Daca, insa, doresti sa ,,intri in viata" trebuie sa incepi cu tinerea poruncilor, apoi cu faptele bune ale milei crestinesti si sa continui cu facerea binelui in orice imprejurare a vieti tale si mai ales sa nu-l eviti, atunci cand il poti face. Pentru ca adevarata bogatie ramane cea a faptelor de milostenie, a smereniei, a dragostei de Dumnezeu si de oameni, a virtutilor moral crestine, bogatii nepieritoare ce ne insotesc si in viata de dincolo.
    Deoarece: ,,Ne castigam traiul prin ceea ce dobandim si ne castigam viata prin ceea ce daruim !."Amin.

                     Duminica a XIII a dupa Rusalii

    ,,Nu am venit la Biserica pentru a trai ca ceilalti, ci pentru a trai asa dupa cum toti ar trebui sa traiasca" sfantul Bonaventura.
    In parabola Evangheliei de astazi, Isus, ne prezinta modul in care Dumnezeu interactioneaza cu omul, creatura sa cea mai de pret.
    Nu cred ca mai este nevoie a explica cine este Stapanul viei si nici lucratori carora le-a fost incredintata via. Acestea sunt Dumnezeu, stapanul si Creatorul tuturor, respectiv poporul lui Israel.
    Din citirea acestui fragment evanghelic cu luare aminte putem observa ca, Dumnezeu, inainte de a-i da vreo responsabilitate omului, se ingrijeste ca acesta sa aiba la indemana toate mijloacele necesare indepliniri acesteia.
    Mai intai este pusa grija Domnului: ,,...un proprietar care a plantat o vie pe care a inconjurat-o cu gard, a sapat in jurul ei un sant si a construit in mijlocul sau un turn de supraveghere. Dupa care a dat-o in arenda unor viticultori si a plecat in calatorie." (v.33).
    Cu alte cuvinte dupa ce omul a fost dotat cu toate cele necesare, inclusiv cu increderea ca se va achita cu bine de sarcina primita, Stapanul pleaca si-l lasa singur. Din nefericire acesta nu face, intotdeauna, ceea ce trebuie si mai mult se aliaza cu diavolul si se umple de pacate despartindu-l de Dumnezeu. Dar, Stapanul nostrum, are multa rabdare cu omul si incearca indreptarea sa trimitandu-i profeti si prooroci care sa-l readuca la calea cea dreapta a lui Dumnezeu.
    Israelienilor le este trimis chiar Unicul sau Fiu pentru a aduce confirmare omului ca desi a pacatuit, Dumnezeu nu l-a lepadat de la fata sa, acordandu-i inca o sansa de indreptare. Daca el o va rata si pe aceasta, la fel dupa cum au facut viticultori, il asteapta judecata si chiar moartea ! In timp ce privilegiile acordate acestora se vor transfera altora mai promitatori
    Daca cele aratate in aceasta parabola isi au radacina in ceea ce a facut poporul ales cu proorocii si profeti trimisi sa-l salveze si ceea ce avea sa faca, acest popor, Fiului lui Dumnezeu, nu peste multa vreme, aceasta devine profetia propriului Sau destin, in timp ce actul de acuzare adus conducatorilor iudei dealungul istoriei, stigmatul de calai a lui Isus.
    In drama condamnari la moarte a lui Isus, de catre mai mari religiosi iudei, se poate observa raportul dintre Dumnezeu - Tatal cu poporul lui Israel, pe care Biblia il marturiseste de la un capat la altul: neintelegerea vointei divine; infidelitatea acestuia fata de Dumnezeu; refuzul si chiar persecutatrea si moartea proorocilor si profetilor trimisi lor.
    Dar si astfel, planul lui Dumnezeu merge inainte, cu toata oponenta lui Israel, pentru ca: ,,Piatra pe care au aruncat-o zidari a ajuns in capul unghiului!" (v42).
    Isus condamnat si rastignit devine fundament si temelie pentru un nou inceput al noilor ,,viticultori" al unui nou popor nascut din coasta sangerand de pe cruce, care trebuie sa lucreze in asa fel, ,,via" Domnului, incat aceasta sa poata darui struguri dulci si placuti Stapanului ei.
    Asadar, fiecare dintre noi, cei botezati in Cristos, suntem datori a traduce in viata de zi cu zi, valorile imparatiei lui Dumnezeu, adica: tot ceea ce este adevar; curatenia sufleteasca; dreptatea; cinstea si iubirea frateasca.
   Dar vedem, cu durere, ca nici noi nu ne indeplinim asa cum se cuvine datoria de crestin, deoarece uitandu-ne in jurul nostru, in societatea in care traim si comunitatea in care locuim, vom vedea ca multi dintre cei care frecventeaza astazi bisericile (indiferent de confesiune) nu vin cu gandul si dorinta de a se lasa transformati, de a li se modela viata dupa invatatura lui Isus, ci vin, fie din obisnuinta, (ceea ce nici nu ar fi atat de rau) fie din datoria pe care o au fata de Biserica; fie pentru ca vad si pe alti mergand la Biserica; fie chiar din frica sau rusine fata de concitadini. Si astfel, dupa cum vin, asa si pleaca !
    Nimic din ceea ce trebuia sa ramana in sufletul lor nu a ramas si inima le este la fel de saraca.
       Dumnezeu asteapta, dar asteptarea sa este, cu regularitate, inselata !
       Dumnezeu ne ofera iubire, dar pentru aceasta primeste tradare !
       Dumnezeu ne cheama, mereu, prin Spiritul sfant, dar tot mereu primeste refuz !
  Haideti, iubiti mei, sa ne rugam de azi inainte pentru intelepciunea si curajul de a nu abuza niciodata de privilegiile primte de la Dumnezeu, ci sa folosim aceste daruri pentru a oferi Domnului rodul asteptat de la noi. Amin.

                        Duminica a XIV a dupa Rusalii


    Imparatul din Evanghelia de astazi este Dumnezeu, care prin nunta pe care o face Fiului sau, unindu-l, prin intrupare, cu firea omeneasca, invita pe toti oamenii sa imparateasca in unire cu Cristos.
    Cei dintai invitati la acest ospat sunt evreii, poporul ales. Pentru aceasta, din timp, Dumnezeu, prin proorocii si profetii sai, i-a chemat la acest ospat, dar, nesocotind invitatia facuta si-au vazut fiecare de treburile lor. Mai mult, chiar, pe uni i-au gonit, pe alti i-au batut si schinjuit, iar pe alti i-au omorat. De aceea, in locul acestora, Dumnezeu, a chemat, prin misionari, sai la ospatul mantuirii, pe celelalte neamuri.
    Ceea ce trebuie sa retinem din refuzul celor chemati, ca acestea au invocat drept scuza, ocupatiile pe care le aveau cu treburile vremelnice, ceea ce denota ca, preocuparea excesiva pentru cumularea averilor si inrobirea sufletului lucrurilor materiale, constituie una din piedicile care opresc sufletele sa urmeze chemarea lui Dumnezeu.
    Faptul ca, cei chemati, s-au ocupat de tarina si de negustorie nu a fost nici un rau. Raul s-a produs prin faptul ca ei s-au alipit de aceste lucruri nepermis de mult si le-au umbrit ochii si sufletul pana acolo incat, de dragul lor, au uitat de Biserica, au uitat de Dumnezeu care ia chemat la el.
    Daca suntem sinceri cu noi insine, vom recunoaste ca fiecare dintre noi, ne regasim intr-un fel sau altul, intr-una dintre aceste motivatii pe care cei chemati la ospatul Domnului le-au invocat. Pofta trupului, pofta ochilor si trufia vieti sunt cele trei imbolduri nedisciplinate ale trupului cu care avem de a ne lupta pana la ultima suflare.
    Nu odata ne-am lasat si noi amagiti de placerea mancari, ori a bauturi, ori de gesturi sau actiuni lipsite de caritate si de milostenie, impidicand, astfel unirea noastra cu Dumnezeu si de impartasirea din darurile iubiri sale.
    Parabola continua spunand ca dupa ce sala sa umplut, regele a venit sa-si vada invitati si acolo a vazut un om care nu era imbracat in haina de nunta, pe care dupa ce l-a certat, l-a scos afara.
    Pentru a intelege parabola trebuie sa explicam aici ce era cu haina de nunta cu care acel om trebuia sa fie imbracat. In acele vremuri, cand cineva facea nunta sau un ospat cu mai multi invitati, gazda, la intrarea in sala unde se tinea ospatul dadea fiecarui invitat o haina in care sa-si petreaca. Astfel ca despre acea haina este vorba aici.
    Aceasta parabola trebuie inteleasa in sensul ei metaforic, adica, ospatul la care sunt invitati oameni este acela de a gusta din sfantul Sacrament, Trupul si Sangele Domnului de la sfanta Liturghie, iar acel om nu a facut efortul de a veni, sa se impartaseasca, pregatit.
    Este probabil si cazul unor dintre noi care ne-am apropiat sau ne apropiem de sfanta Impartasanie fara a fi pocait cu adevarat. Sigur ca, preotul, este si el om, nu are de unde sa stie care cat este de pregatit. Dar, sa stiti, ca exista Cineva, undeva de care nu putem fugi! Si, cred, ca ne va fi deosebit de penibil momentul in care ne va spune si noua: ,,Prietene, cum ai intrat aici, fara a fi imbracat in haina de nunta?!"
    Cand preotul, cu potirul in mana, ne invita sa luam parte la jertfa lui Isus de pe sfantul Altar nu ne spune: ,,Veniti asa cum sunteti" ci ne spune: ,,Cu frica lui Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati." Asadar, veniti, dar inainte de a veni sa fiti spovediti si sa fi eliminat omul vechi din voi, dati jos masca ipocriziei de pe fata voastra si omorati; desfranarea, necuratia, patima, lacomia, ura, dusmania si injuraturile de pe limba voastra. Veniti imbracati in haina de nunta a regelui Cristos, in pocainta, iertare, iubire si smerenie.
    Jertfa de pe Altar este pentru toti credinciosi participanti la sfanta Liturghie deoarece Isus s-a jertfit pentru intreg neamul omenesc si din ea trebuie sa manance toti cei prezenti. Asa spune Cristos prin preot, la fiecare Liturghie: ,,mancati dintru acesta toti..." si ,,beti dintru acesta toti..." pe nici unul din cei de fata nu-l lasa neinvitat pentru ca, pentru toti si-a dat viata si toti trebuie sa manance Trupul sau si sa bea Sangele sau pentru ca altfel nu avem viata in noi.
    A te impartasi inseamna a primi si tu un acoperamant pentru goliciunea sufletului tau, a fi si tu imbracat in haina de nunta si a avea astfel garantia ca Dumnezeu nu te va arunca si pe tine afara, deoarece Isus, in Io. 6/56 spune: ,,Cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele meu, ramane in Mine si eu in el!"
    Sa stiti ca in primele veacuri, cand crestini erau vanati ca niste animale, prigoniti si ucisi, pentru credinta in Cristos, toti participanti la sfanta Liturghie, se impartaseau si isi dadeau sarutul pacii, semnul iertari. Astazi, doar in Biserica Catolica numarul celor care se impartasesc este mai mare si sunt singuri care-si mai dau si dupa 2000 de ani sarutul pacii, gestul iertari.
    Noi, astazi, aducem la Biserica doar trupul si acela gol, fara nicio haina de nunta si ne intoarcem acasa la fel de goi, fara sa fi primit in trupul nostru merindea vesniciei. Amin.

                            Duminica a XV a dupa Rusalii

                     ,,Porunca noua va dau voua; sa va iubiti unii pe altii
        precum v-am iubit si eu" Io. 13/34

    Cand Isus este intrebat de un invatator al Legii, care este cea mai mare porunca, spune: ,,sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau...si pe aproapele, ca pe tine insuti." si aceasta din considerentul dragostei lui Dumnezeu pentru creaturile sale, deoarece stim bine ca Dumnezeu este, deopotriva, si in semenul nostru dupa cum este si in noi. Si, daca-l iubim sincer pe Creatorul nostru, trebuie sa-l iubim, cu aceasi iubire si pe aproapele nostru, in care este Dumnezeu, la fel ca in noi.
    Diferenta intre mine si, uneori, aproapele meu consta in modul in care am permis sa intre in sufletul meu dragostea si stiinta lui Dumnezeu. Dar, dragostea de aproapele meu: rudenie, prieten sau chiar dusman, nu trebuie sa depaseasca dragostea dumnezeeasca.
    Insa, daca aceasta dragoste ne duce la pacat si ne opreste din drumul nostru spre Dumnezeu, atunci trebuie intrerupta ca manifestare, dar nu trebuie intrerupta ca rugaciune pentru indreptarea lui.
    Pentru a intelege mai bine voi enumara, incontinuare, cateva dintre faptele iubiri aproapelui, care devin si comori ale vesniciei noastre: rugaciunea pentru dusmani sau pentru cei ce ti-au facut raul. Numai omul care reuseste sa ajunga la aceasta stare este cu adevarat un om desavarsit; cel care ajuta pe cei bolnavi din inima si pe cei saraci din surplusul muncii sale; hraneste cu mancare, dar mai ales cu hrana spirituala, pe cel infometat; sufera alaturi de cel necajit si nu se bucura de starea lui; nu se poarta necuviincios cu saracii, copiii, vaduvele, orfani sau cu propri parinti; este rabdator in toate incercarile pe care i le trimite Dumnezeu si isi panseaza ranile sufletesti cu speranta, credinta si cu pansamentul sterilizat de sincere rugaciuni.
    Sfantul Ioan evanghelistul in 1 Io. 4; 20/21, referitor la sinceritatea iubirii atrage atentia: ,,Daca va zice cineva; iubesc pe Dumnezeu, dar pe fratele meu nu-l iubesc, este un mincinos, deoarece, cel care nu-l iubeste pe fratele sau, pe care-l vede, pe Dumnezeu, pe care nu l-a vazut cum poate sa-l iubeasca !?"
    Eu cred ca, daca nu-l vezi pe Dumnezeu este vina ta, pentru ca Dumnezeu este chiar acolo in fratele tau de langa tine, pe care-l vezi si despre care spui ca nu-l poti ierta pentru raul pricinuit. Daca si Dumnezeu ar gandi ca noi si s-ar supara pentu multitudinea pacatelor, cu care-l suparam, am mai putea avea, macar, nadejdea mantuirii ?!
    Daca suntem crestini, urmasi ai lui Cristos, si fii adoptivi ai Tatalui ceresc, frati ai lui Isus Cristos, daca dorim, cu adevarat, sa ne mantuim, trebuie neaparat sa-l imitam pe Isus, care de pe Cruce, a spus: ,,Iarta-le lor, ca nu stiu ce fac!" Amin.

                                Duminica a XVI a dupa Rusalii

                           ,,Caruia i s-a dat mult, mult i se va cere !" Lc. 12/48
    Dumnezeu, dorind mantuirea tuturor oamenilor, ne acorda fiecaruia dintre noi, unul sau mai multi talanti. Nu lasa pe nimeni fara de talanti. Primind acest talant, omul, conform Evangheliei nu trebuie sa-l ascunda, ca sa se osandeasca, ci trebuie sa-l inmulteasca pentru ca sa se mantuiasca. Dobandirea Imparatiei cerurilor depinde si de modul in care am inmultit talanti, harurile, putine sau multe pe care le-am primit de la Dumnezeu.
    Dar, tot Dumnezeu, fiind Preabun si Drept, a inzestrat tot omul si cu acel ,,liber arbitru", adica posibilitatea fiecaruia de a decide intre bine si rau, intre mantuire sau osanda. dupa cum, tot asa, poate sa aleaga intre inmultirea si ingroparea acelor talanti. De fapt, numarul talantilor primiti de la Dumnezeu depinde si de dispozitia omului de a-i inmulti, pentru a se mantui sau a-i ascunde, ori folosi pentru propria osanda!
    Posibilitatile de inmultire a acestor talanti sunt multe si pentru a ne face o idee generala sa ne amintim ca Isus a spus ca si prin oferirea unui pahar cu apa unui om insetat ne putem mantui.
    Dupa cum au primit mantuire: batrana din evanghelie care a pus bani ultimi sai banuti in visteria bisericii sau vaduva din Sarepta Sidonului, care l-a hranit pe Ilie Testiveanul numai cu un pumn de faina si putin untdelemn si noi ne inmultim talanti si atunci cand dam un sfat bun unui om necajit, cand facem rugaciuni pentru bolnavi sau necajiti si asa mai departe.
    Talanti la care face referire sfanta Evanghelie sunt, printre altele: mintea, intelepciunea, talentul, sanatatea si asa mai departe, toate virtutile omului. Dar distribuirea acestora nu se face in mod egal, ci tocmai dupa putinta, dar si dorinta fiecaruia de a-i inmulti, prin punerea lor in slujba faptelor bune oferite aproapelui si Bisericii lui Cristos. Dupa cum, ingroparea lor sau refuzul de a-i inmulti este, pentru multi, calea scufundari in pacat si imposibilitatea propriei mantuiri.
    Dupa ce, Dumnezeu ti-a oferit talantul, cu scopul de a-l inmulti si tu, in perioada de timp acordata, refuzi acest lucru, Dumnezeu o sa ti-l ia si o sa-l ofere altcuiva mai vrednic de inmultire. Iar peste tine si peste casa ta vor veni nevoile, grijile si poate chiar bolile si atunci te vei intreba; din ce cauza ?
    Asa dupa cum ne invata Evanghelia, cel zgarcit si cu inima rea, duce mereu lipsa de cate ceva, fiind si vesnic nemultumit si neimpacat cu lumea. Si care, dincolo, cand va realiza ca uni si-au inmultit harurile primite, in timp ce el nu, oare cum se va simti ?!
    Va veni, insa, si ceasul cand cartile sufletului nostru vor fi deschise in fata tuturor, descoperindu-ni-se toate ocaziile de mantuire pe care le-am avut, dar si pe acelea pe care le-am neglijat sau chiar refuzat si pe care le-am ascuns cu multa dibacie, in fata oamenilor, cat am fost in viata.
    De aceea nu o data, referindu-se la urechile sufletului nostru, Isus, a spus: ,,cine are urechi de auzit, sa auda !" Amin.

                          Duminica a XVII a dupa Rusalii

                     ,,O, femeie, mare este credinta ta" Mt. 15/28

    Tema Evangheliei de astazi este ,,mantuirea pe care Domnul o daruieste, gratis, tuturor oamenilor", dupa cum spunea un frate in credinta intr-o predica.
    Sfantul evanghelist Marcu ne realiteaza despre rugaciunea unei femei disperate, dar si hotarate cu care se adreseaza lui Isus, pentru vindecarea fiicei sale posedate de diavol.
    Femeia, care era de origine sirianao-feniciana, pe care poporul ales il ura pentru opulenta in care traia si viata in desfrau a locuitorilor acestei tari. Aceasta femeie vine la Isus pentru ca auzise de el si de minunile pe care le facea si nici macar nu se indoia de faptul ca este Mesia, scaparea fiicei sale.
    Cu toate ca Isus parea ca nu doreste sa vorbeasca cu aceasta femeie, ea nu renunta si da o lectie de credinta adevarata iudeilor farisei, care, cu toate semnele evidente, refuza sa accepte adevarul ca Isus este Mesia cel promis.
    Din insistenta femei se observa iubirea pe care o poarta fiicei sale, ca o mama adevarata, fiind in stare de jertfa maxima pentru ea. Probabil ca boala fiicei sale este si urmarea pacatelor si desfraului acestui popor, stiindu-se faptul ca bolile, care uneori vin peste cei apropiati noua, se datoreaza si pacatelor noastre, ale parintilor.
    Strigatul de durere al acestei femei: ,,Fie-ti mila de mine, Doamne. Fiica mea este rau chinuita de diavol!" se parea ca nu este auzit de Isus pentru ca si ucenicii sai raman contrariati de aceasta atitudine, stiind ca niciodata nu a procedat astfel cu cei care i-au cerut sa intervina.
    Nu numai ca Isus nu intervine, ba chiar o refuza facand aluzie si la porecla de ,,caini" pe care iudei au dat-o acestor locuitori si la faptul ca ,,a fost trimis numai pentru oile pierdute ale lui Israel".
    Femeia foloseste cuvintele lui Isus cu mare dibacie transformandu-le in favoarea sa, ceea ce-l determina pe Isus sa exclame: ,,O, femeie, mare este credinta ta. Fie-ti tie dupa cum voiesti!" Cererea acestei femei adresate lui Isus este plina de smerenie si mare nadejde ca pana la urma va fi ajutata. Si, in nadejdea vindecarii fiicei sale, aceasta isi ia angajamentul in sufletul sau de a se intoarce si ea la Dumnezeu si a nu mai cadea in ispita pacatelor. Tocmai lucrul pe care Isus dorea sa-l obtina de la aceasta femeie prin incercarea la care o pune inainte de a-i vindeca fiica, dorind ca atunci cand o sa-i dezlege fiica, de chinurile ce o muncesc sa produca si pocainta sincera a mamei.
    Posedarea diavoleasca, din nefericire, nu a incetat sa faca victime si in tineretul de astazi, care avand totul la picioare, inclusiv parinti, care din dorinta de a nu-i supara prin observatiile pe care ar trebui sa le faca, trec cu vederea toate iesirile pacatoase ale odraslelor lor. Ca atunci cand copii cresc si parinti imbatranesc, acestea, sa constate ca odraslele lor nici macar nu-i mai baga in seama si-i neglijeaza.
    Curajul femeii canaanience este modelul curajului, smereniei si hotarari cu care si noi trebuie sa cerem Domnului tarie in lupta cu ispitele noastre zilnice, provocate de infirmitatile spirituale.
    Prin interventia in mangaierea necazurilor si ale altor neamuri, altele decat cel iudeu, Isus ne face sa intelegem ca, asa dupa cum a spus, mantuirea se adreseaza nu numai lui Israel ci intregului neam omenesc. Si noi, ca urmatori ai lui Isus, avem datoria sa vindecam toate nefericirile, bolnavi si saracii carora le trebuieste mila lui Dumnezeu.
    Facerea de bine nu este determinata de timp si de loc. Binele trebuie facut indiferent de timp si de loc. Deoarece, la fel cum Dumnezeu nu a dezamagit-o pe aceasta femeia in nadejdea ei, tot asa nici pe noi nu ne va dezamagi, daca vom cere ajutorul sau, cu credinta la fel de puternica precum a fost credinta femeii canaanience. Amin.

                           Duminica a XVIII a dupa Rusalii

,,Nu este nimeni care sa-si fi lasat; casa, frati, surori, tata sau mama, femeie sau copii, lucruri sau avere, pentru Mine si pentru Evanghelie si care sa nu primesca insutit acum, in viata aceasta plina de prigoniri." (Mc. 29/30)

   
Sfanta Evanghellie ne spune ca Isus s-a dus la Marea Galileii ( lacul Ghenezaretului) unde a vazut doua corabii din care pescari coborasera si tocmai isi reparau mrejele, dupa o noapte in care trudisera pe mare si nu au prins nimic. Deodata Isus se urca in corabia lui Simon Petru si-l roaga s-o departeze de la uscat pentru a reusi sa vorbeasca multimilor care l-au urmat.
    Dupa ce ,,saturat"multimile de sfintele invataturi, i-a zis lui Petru sa mearga cu corabia mai in larg si sa mai arunce odata mreaja. Petru ii spune ca toata noaptea s-a trudit si nu a prins nimic, dar totusi la cuvantul Domnului va mai arunca incaodata mreaja. Si, sfanta Evanghelie ne spune ca a prins atata peste incat a umplut amandoua corabiile.
    Aceasta minune a infricat pe pescari de fata, care simtind puterile omului din fata lor au inceput sa se teama, intelegand ca numai Dumnezeu a putut sa faca asemenea minune. Iata cum in zadar se trudeste omul bazandu-se numai pe puterea sale ca nu reuseste sa faca nimic daca Dumnezeu nu-l ajuta. Fara ascultare de Dumnezeu si de poruncile lui nu putem face nimic statator.
    Multi oameni au inceput-o bine, dar au sfarsit prost pentru ca nu si-au pus nadejdea in Dumnezeu si nu au vrut sa asculte de cuvantul lui, de biserica lui si de ucenicii lui.
    Ascultarea lui Petru, nu numai ca l-a facut fericit, ca s-a aflat in prezenta lui Dumnezeu, dar a fost si rasplatit pentru increderea sa in el.
    Pentru smerenia si incredere acordata, Isus l-a rasplatit pe Petru si pe prieteni lui facandu-i ,,pesacri de oameni", adica facand din acesti oameni simpli cei mai buni si cei mai autorizati propovaduitori ai Evangheliei in toata lumea pagana, umilind pe toti invatati vremurilor de atunci.
    Petru, nu numai ca are incredere in cuvantul lui Isus, dar se si supune lui Isus cu toate ca la vremea respectiva el doar banuia ca Dumnezeu este langa el. Dar fiindca Petru avea frica de Dumnezeu in prezenta lui Isus simtea ca-l napadesc toate pacatele, de aceea cel care are frica de Dumnezeu capata intelepciune si afla calea adevarata si dreapta si mai ales se fereste de pacate. In timp ce omul care nu are frica de Dumnezeu nu are nici mila dar nici rusine, facandu-se si pilda rea pentru copii lui.
    In acest sens va spun o intamplare cu un tata si fiu care au mers sa fure porumb dintr-un lan. Cand au ajuns la marginea lanului, tatal copilului s-a uitat in dreapta si in stanga, dupa care a vrut sa intre, dar copilul l-a intrebat: ,,Tata, te-ai uitat in toate partile, dar in sus nu te-ai uitat, sa vezi daca de acolo, unde-i ochiul lui Dumnezeu, ne vede cineva!"  
    Multe si minunate sunt adevarurile dumnezeestilor Scripturi care fagaduiesc pazitorilor poruncilor rasplata pamanteasca. Iata ce ne transmite Dumnezeu prin prorocul Isaia: ,,daca veti vrea si Ma veti asculta, bunatatile pamantului veti manca, iar daca nu veti vrea si nu ma veti asculta, sabia va va manca." Iar imparatul David cand a vorbit despre promisiunea facuta omului drept de Dumnezeu, a spus: ,,Cu lungime de zile ii voi umple si-i voi arata lui mantuirea mea." La fel cum si Mantuitorul nostru Isus Cristos a spus: ,,Nu este nimeni care sa-si fi lasat; casa, frati, surori, tata sau mama, femeie sau copii, lucruri sau avere, pentru Mine si pentru Evanghelie si care sa nu primesca insutit acum, in viata aceasta plina de prigoniri."
   Astfel ca a venit timpul sa ne trezim, sa tragem si noi corabiile la uscat si sa-l urmam pe Isus. Sa urmam sfatul, lasat prin proorocul Isaia, care zice : ,,sa nu se laude cel intelept cu intelepciunea sa, nici cel puternic cu puterea sa, nici cel bogat cu bogatia sa. Daca vrea cineva sa se laude, sa se laude numai daca ma cunoaste pe mine, ca eu sunt Domnul cel care face mila, judecata si dreptate pe pamant - zice Domnul." Amin.

                             Duminica a XIX a dupa Rusalii

                        ,,Iubiti pe vrajmasii vostrii, faceti bine celor ce va urasc
                  si veti fi fii Celui Preainalt..."

    Un scriitor rus, in cartea sa ,,Viata lui Cristos", referindu-se la porunca iubiri vrajmasului scrie: ,,Fiecare persoana care face raul...este suficient de pedepsita pentru raul pe care l-a facut...pentru ca, prin aceasta, s-a indepartat de Dumnezeu...este ca o persoana pe care vrei sa o arunci in foc, dar vezi ca ea, deja, arde!"
    Mantuitorul nostru numeste iubirea ceea dintai si cea mai mare porunca, in care se cuprinde ,,toata legea si toate profetiile" Motivelel pentru care trebuie sa ne iubim dusmanii sunt: ei sunt cei care au nevoie de iubire; doar iubirea are forta necesara pentru a transforma un dusman intr-un prieten; numai iubirea reuseste sa sparga cercul vicios al dusmaniei; daca raspundem uri cu ura, tot numai ura vom putea primi. In acest sens va dau exemplul lui Lincoln, primul presedinte al Americi, care in timpul campaniei electorale a avut un dusman care a vrut, cu orice pret, sa-l distruga lovindu-l din toate partile, fara scrupule. Dupa castigarea alegerilor l-a pus pe acesta vicepresedinte si ,,mana dreapta" a sa. La intrebarea prietenilor, a dat urmatorul raspuns: ,,Ce cale mai buna este de a scapa de un dusman, decat sa ti-l faci prieten?!"
    Iar un preot batran, fiind intrebat de un altul mai tanar ce trebuie sa faca ca sa scape de dusmanul sau l-a invitat pe acesta sa spuna impreuna rugaciunea Tatal nostru si cand au ajuns la propozitia ,, si ne iarta noua greselile noastre, precum iertam si noi gresitilor nostrii, l-a oprit pe tanar spundu-i sa fie atent ca el trebuie sa inlocuiasca ,,precum iertam si noi gresitilor nostrii" cu: ,,precum eu nu pot sa iert gresitilor mei !"
    Si, atunci, se pune urmatoarea intrebare: daca noi nu putem ierta, cum putem cere acest lucru altcuiva?!" Apostolul iubiri, sfantul Ioan evanghelistul, in intaia sa epistola catolica, intreaba: ,,Cel ce nu-l iubeste pe fratele sau, pe care-l vede, pe Dumnezeu, pe care nu l-a vazut, cum poate sa-l iubeasca?!"
    Oare, legile care sunt valabile pentru alti, pentru noi nu au tot acelasi efect ?! Oare, nu tocmai asa incepe si Evanghelia de astazi; ,,precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi la fel !"
     Numai atunci vom cunoaste ca Dumnezeu este in noi, cand vom simti ca inima noastra, pururea, se bucura de binele aproapelui nostru si cand nu ne vom bucura de necazul aproapelui si nu vom avea nici un gand de a-l judeca sau suspecta!
    Dar, daca vom simti ca in inima noastra, intristarea, amaraciunea si invidia, pentru binele si realizarile aproapelui nostru, se fac simtite, sa fim sigur ca, Dumnezeu, nu mai este cu noi. L-am alungat din inima noastra.
    ,,Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire, ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el." A raspunde cu bine, la binele pe care ni l-a facut aproapele nostru, nu este un act de iubire, ci un act de dreptate, pe care si pagani il fac. Pentru a avea o rasplata de la Dumnezeu, trebuie sa-l iubim pe aproapele nostru dezinteresat, fara a pretinde de la el ceva.
    Primul care a pus in practica iubirea dusmanilor sai a fost chiar Isus, care, de acolo de pe Cruce, cu mainile desfacute, de parca ar vroia sa cuprinda lumea, s-a rugat Tatalui, zicand: ,,Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac!" Lc. 23/27. Amin.

                       Duminica a XX a dupa Rusalii

                         ,,Tanarule, iti zic; scoala-te"

    Sfanta Scriptura ne face partasi la multe invieri facute dealungul istoriei de catre proorocii si profeti Vechiului Testament prin invocarea, cu ajutorul rugaciunilor, a interventiei lui Dumnezeu, ca: invierea facuta de Ilie cu fiul vaduvei din Sarepta Sidonului, ca si ceea facuta de prorocul Eliseu cu fiul Suramitei, dar invierile pe care ni le prezinta Noul Testament, sunt invieri facute de catre Fiul lui Dumnezeu prin interventia sa directa. In acest sens putem aminti aici urmatoarele invieri:
         1. Lazar fratele Mariei si al Martei;
         2. Fata de 12 ani a lui Iair;
         3. Tanarul vaduvei din Nain despre care am auzit in Evangheliei de astazi.
    Pentru o evreica, un fiu era semnul bunavointei si binecuvantari lui Dumnezeu. De aceea, daca se intampla sa-i moara acel copil se considera ca si cum ar fi pierdut bunavointa cerului de aceea Isus, fara a fi rugat, se apropie de sicriu si-i ordona tanarului: ,,...Iti zic, scoala-te!"
    Invierea tanarului din Nain este o minune care nu poate fi pusa la indoiala, fiind vazuta de toti cei care au insotit cortegiul si despre care a vorbit toata iudeea. Au vorbit lumi sfinti apostoli care au fost de fata iar Quadrat, unul dintre ucenicii apostolilor, in cartea sa ,,Apologia religiei crestine" pe care a prezentata imparatului Hadrian, face si el aluzie la aceasta minune, confirmata si de istoricul Eusebiu in ,,Istoria Bisericeasca."
    Moartea este soarta tuturor celor nascuti pe acest pamant. Acest drum cu toti il vom parcurge, mai devreme sau mai tarziu, atunci cand Dumnezeu va considera de cuviinta ca lucrarile noastre pe acest pamant s-au terminat.
    Crestinul se mangaie in Creatorul sau si Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos.
    Dumnezeu ne trimite mangaieri in cazul durerilor noastre prin:
         1. Timpul care, impreuna cu credinta, vindeca toata durerea din sufletele oamenilor. El ne spune, cu blandete: ,,Fericiti cei ce plang, ca aceea se vor mangaia..."
         2. Prin invataturile pe care ni le transmite prin Evanghelie si
         3.  Speranta reantalniri si revederi in viata de apoi.
    Credinta este stalpul existentei si mangaieri noastre. In acest sens trebuie sa vedem cu ochii minti noastre invierea fiului vaduvei din Nain, prezentata de Evanghelia ascultata astazi si sa ne punem toata nadejdea in Dumnezeu si in mantuirea noastra pentru viata vesnica.
    Abia dupa ce un membru al familiei noastre, un prieten sau apropiat, pleaca din aceasta viata, noi cei ramasi facem un fel de recapitulare a relatiei pe care am avut-o cu acesta si din aceasta analiza, nu de putine ori, ne invinovatim pentru ca nu am facut mai mult din ceea ce am fi putut face pentru ei. Dar, noi cei mai ramasi, din bunavointa lui Dumnezeu, pe acest pamant, trebuie sa ne aducem aminte numai de bucuria si de ajutorul cu care am fost inconjurati de cei plecati.
    Trebuie sa fim constienti de greselile noastre facute, cu voia sau fara voia noastra, si sa realizam ca nici unul dintre noi nu este perfect. Ca si crestini, trebuie sa acceptam gresala aproapelui nostru si sa o iertam pentru ca si cel plecat ne-a iertat de mult si se roaga Tatalui ceresc pentru noi.
    Un alt sentiment care ne cuprinde, dupa astfel de evenimente, este Autocompatimirea prin care realizam ca nu suntem nici primi si nici ultimi peste care s-au abatut, sau se abat necazuri si ca, incercarile pe care Dumnezeu ni le trimite, sunt de fapt doctorii ale sufletului nostru pe calea mantuiri.
    Din Evanghelia de astazi, ca si din alte invieri si interventi ale lui Dumnezeu in lume, trebuie sa constientizam ca:
         1. Isus este, cu adevarat, Mesia cel mult dorit si promis prin Vechiul Testament;
         2. Isus este, cu adevarat, Fiul lui Dumnezeu si Mantuitorul neamului omenesc;
         3. Isus este Stapanul lumi si Invingatorul morti;
         4. Isus ne cauta dar, din cauza impietriri inimi noastre, ii permitem sa intre in viata noastra numai la boala, necaz, durere sau moartea unei persoane dragi noua si, foarte rar, in bucuriile vieti noastre.
    De aceea, cuvintele Mantuitorului: ,,Tinere, iti zic, scoala-te" se adreseaza si astazi, la peste doua mii de ani, tuturor tinerilor dar, deopotriva, adultilor si chiar batranilor de azi, care au uitat de sfanta Biserica si de Dumnezeu. Amin.

                         Duminica a XXI a dupa Rusalii

       ,,Iesit-a semanatorul sa semene samanta sa; una cazut langa drum si s-a calcat...,
       pe alta pasarile cerului au mancat-o..." Lc 8/5

    Fiecare cuvant din Sfanta Scriptura, in general si din Sfanta Evanghelie, in special, este o samanta care rodeste sau nu, depinde de ogorul in care ea a cazut dar si de modul in care este ingrijita udata si sapata pentru a-si putea da rodul. La fel si Isus, in aceasta parabola din Evanghelia pe care am ascultat-o astazi, accentul este pus tocmai pe ogorul in care seminta cade. Pentru ca, seminta, sa poata germina, ogorul trebuie sa fie unul bun, in caz contrar ea poate ajunge in multe locuri in care nu aduce rod si se pierde.
    Isus spune ca:
1.      O samanta a cazut langa drum incat nu a avut pamant unde sa intre pentru ca drumul este batatorit si de acolo au luat-o pasarile si au mancat-o;
    La fel ca omul care aude cuvantul dar nu-l poate pastra in inima sa deoarece aceasta inima este ocupata cu alte griji care nu sunt hrana pentru suflet, cum ar fi; mandria, lipsa rugaciunii, refuzul sfintelor sacramente, etc. si la care omul le da o mai mare importanta decat sufletului.
2.      Alta seminta a cazut pe piatra incat nu a avut unde sa-si dezvolte radacini pentru a rodi;
    La fel ca omul care, auzind cuvantul lui Dumnezeu, il primeste cu mare bucurie, dar neavand radacina (nefiind pregatit) la prima ocazie se leapada de acest cuvant. Acesti oameni continua sa traiasca cu sentimente de ura, invidie si dusmanie in neajunsurile lor.  
3.      O alta parte a semnitei a cazut intre spini si din cauza desisiului nu poate sa se dezvolte;
    La fel ca oameni care ar putea sa primeasca acest cuvant si chiar sa aiba posibilitatea de a-l inmulti, insa alte preocupari lumesti nu-l lasa sa primeasca cuvantul. Asa dupa cum un mare numar de idei bune si chiar actiuni laudabile, se opresc inainte de a se dezvolta.
         4. Numai cea de a patra parte a semintei cade in pamantul bun unde poate sa aduca roada multa;
    Adica acolo unde exista rugaciune multa, fapte bune si indurare, exista si Dumnezeu. Iar acolo unde este Dumnezeu exista si roada insutita.
    Dupa ce spune aceste exemple, cu voce ridicata, subliniaza: ,,cine are urechi de auzit sa auda!" Cu alte cuvinte cine doreste sa-si intareasca credinta sa se apropie de Dumnezeu sa-si ia apa si hrana din invataturile sale si sa-si pliveasca inima de rautate, mandrie, dusmanie, razbunare, clevetiri si alte asemenea care-l trag inapoi, punand in locul acestora; rugaciunea, smerenia si faptele cele bune, virtutile, pe care le poate lua cu el si in vesnicie.
    Din nefericire si noi, cu toate ca venim la Biserica, nu incercam sa fim ogorul cel bun si afanat in care cuvantul Domnului sa poata intra si sa-si faca rodul bine meritat. Si in acest fel se pot explica marile esecuri si neinpliniri ale multor familii crestine.
    O alta neimplinire a acestei lumi este si cea prezisa de catre sfantul apostol Ioan in 1Io. 4/1: ,,multi prooroci mincinosi au iesit in lume..." Intradevar, in aceste zile multi se considera autentici lucratori in tarina Domnului, numai ca nu toti invata ceea ce Dumnezeu ne-a transmis prin sfinti apostoli si sfinti parinti ai Bisericii dealungul veacurilor, ci dau o interpretare, divinelor invataturi, in functie de interesele pe care acestea o urmaresc. Si ceea ce este si mai grav este faptul ca acesti ,,prooroci mincinosi" nu duc lipsa de adepti care sa-i urmeze.
    Frate crestine, daca mintea ta nu ia aminte la cuvantul lui Dumnezeu din sfanta Evanghelie, la predica preotului si nu incearca sa inteleaga cele auzite, atunci este asemenea drumului din pilda acestei Evanghelii.
    Iar daca ai venit sa asculti cuvantul lui Dumnezeu, nu cu scopul indreptari naravurilor tale rele si nici spre folosul sufletului tau, ci numai pentru a pandi stiinta preotului si priceperea sa oratorica. Sau numai sa vezi cine mai vine la biserica, chiar daca vei lua aminte si, poate vei reusi sa si intelegi cele auzite, esti doar piatra, fiindca inima ta nu are si aplicare spre ascultarea cuvantului evanghelic.
    Daca auzi cuvantul lui Dumnezeu si ai dorinta si vointa de indreptare, insa iesind afara din Biserica, in loc sa meditezi la cele abia auzite, te afunzi imediat in placerile lumesti si te ineci in placerile trupului, esti ca pamantul plin de maracini (spinos). Si astfel, cuvantul lui Dumnezeu, devine fara de rod in tine.
    Insa, daca auzind cuvantul lui Dumnezeu, gandul tau este drept, luarea aminte mare, evlavia multa si intelegandu-l te gandesti, deseori la el, incercand sa-l transpui mereu in viata acesta-ti va fi folositor si va face rod insutit de fapte bune, precum samanta cea cazuta in ogorul bun.
    Prin urmare, cand veniti la sfanta Biserica, sa ascultati cuvantul lui Dumnezeu, sa nu fiti: nici drum, nici piatra si nici maracinis, ci sa faceti in asa fel ca inima voastra sa fie pamantul bun si curat, stiind ca Dumnezeu, care a facut pe om liber, milostiv fiind, vrea ca toti oameni sa se mantuiasca, dar fiind drept, pe nimeni nu obliga, ci doar cheama si indeamna. Iar mijlocul prin care face acest lucru este tocmai semanarea cuvantului sau, prin misiunea incredintata preotilor sai.
    De aceea, pana in vremurile noastre, acest cuvant are puterea de a intoarce pe cei rataciti, de a indrepta pe cei pacatosi si de ai intari pe cei ce cred cu adevarat in el. Amin.

                          Duminica a XXII a dupa Rusalii

              ,,Fiule, aduti aminte ca ai primit cele bune ale tale in viata ta
              si Lazar, asisderea, cele rele."

   
Evanghelia de astazi este continuarea Predicii de pe Munte, unde, dupa enumerarea Fericirilor, Isus, a spus: ,,Nu va strangeti comori pe pamant, unde hoti le fura si moliile le mananca, strangeti-va comori in cer, unde nici hoti nu le fura si nici moliile nu le mananca."
    Si a fost spusa multimi cu scopul ca aceasta sa retina: obligatia ce revine crestinului de a-si ajuta aproapele; A cunoaste ceea ce-l asteapta dupa moarte, daca, multul sau putinul pe care-l avem nu-l folosim asa cum trebuie, cu toate ca, zilnic, vedem si auzim ca multi semeni de ai nostri se zbat in crunte lipsuri si nevoi.
    Sa nu uitam, niciodata, ca nu suntem decat administratori bunurilor pe care astazi, aici pe pamant, le posedam si ca, dincolo, va trebui sa platim pentru modul cum le-am folosit, ca sa nu fie si pentru noi prea tarziu ca pentru bogatul din Evanghelia de astazi, care a vazut ca dupa moarte starea lui s-a inversat cu cea a saracului Lazar.
    Iar despre cat de greu va fi dincolo vedem din rugamintea pe care bogatul o adreseaza lui Avraam, si din care ne dam seama ca tot proorociile si cartile lui Moise sunt mai edificatoare pentru ca, si daca ar invia cineva din morti, nimeni nu l-ar accepta, dovada ca nici cand a inviat Isus, dupa trei zile si aratarea sa dupa 40 de zile, nu a fost acceptata in totalitate, nici macar de ucenicii sai.
    De aceea, avand exemplul Mielului lui Dumnezeu ,,care ridica pacatele lumii" si jertfa sa zilnica pe altarele Bisericilor crestine, pana la a doua venire, este cea mai folositoare celor care asteapta Judecata de Apoi. Si, singura posibilitate de a ajuta sufletele plecate dintre noi, raman rugaciunile si sfintele Liturghii pe care, preoti, prin ridicarea mainilor spre cer, se roaga cu nume si fara nume pentru toti cei plecati dintre noi, ca si pentru cei ramasi printre noi, dar aflati in mari necazuri si lipsuri, pentru toti cei prezenti la sfanta Liturghie, cerand mila si imblanzirea Dumnezeesti manii pentru toti pacatosi.
    Sfanta Evanghelie nu ne spune ca bogatul l-a alungat sau batjocorit pe Lazar. Nu i-a adresat nici un cuvant de ocara. Nu a facut nimic din aceste. Si totusi a ajuns in Iad! Cauza ? Tocmai aceasta ca, avand atatea posibilitati de a-l ajuta, bogatul pur si simplu, nu a miscat nici un deget pentru a face acest lucru.
De aceea, pentru a nu ni se intampla si noua la fel ca acestui bogat, este nevoie sa fim atenti si sa privim in jurul nostru, sa vedem daca nu sunt si langa noi Lazari nostri. Iar daca nu-i vedem, sa-i cautam.
    Sa fim mereu atenti la toate micile si gingasele avertismentele pe care le primim de la Dumnezeu, pentru ca, in ceasul mari socoteli, milostenia, credinta si faptele bune, modul cum ne-am preocupat de propria noastra mantuire vor fi avocatii aparari noastre in fata judecatorului Suprem. Amin.

                  Duminica a XXIII a dupa Rusalii

                         ,,Caci multi demoni intrasera in el"

    In Evanghelia de astazi ni se spune cum a vindecat Isus un om care era plin de demoni, fiecare tragandu-l in alta parte. Si in noi sunt astazi o multime de demoni care ne distrag atentia de la menirea noastra, cum sunt: demoni raului, demoni uri, a razbunari, ai lacomiei, a vinovatiei, al stresului, al conflictelor, etc. ce fac din om o epava. Avem apoi familii scindate, personalitati scindate, natiuni scindate si chiar o lume scindata, de aceea este o nevoie foarte mare de demnitate, de cineva care sa uniformizeze toti acesti demoni din noi pentru a putea exista ca o entitate unica.
    Dupa cum Isus l-a vindecat pe acel demonizat din Evanghelie, acelasi lucru il poate face si pentru noi daca vom dori sa conlucram cu Dumnezeu si avem credinta. Daca nu vom folosi uneltele mantuiri, pe care Dumnezeu ni le-a pus la indemana si invatatura lui Cristos pentru apararea sufletului, atunci isi vor face loc in noi si ceilalti demoni: lepadarea de biserica, de Dumnezeu, betia si durerea pentru ca, asa dupa cum stim, bolile au cauza comuna, pacatele noastre, fie ele materiale sau spirituale.
    Evanghelia ne spune ca omul posedat si vindecat de Isus, devine vestitorul Imparatiei lui Dumnezeu: ,,si, a plecat, vestind in toata cetatea, cate i-a facut lui Isus" Lc 8/39. In schimb oamenii din acel tinut nu erau interesati de vindecarea semenilor lui, ci ingrijorati de faptul ca si-au pierdut porcii, de comorile pamantesti. Cu toate ca, salvarea sufletului, este ceva cu totul nepretuit, asa dupa cum tot Isus ne explica.
    Isus dorea sa le transmita faptul ca pierderea lucrurilor pamantesti nu trebuie luata in seama cand este vorba de salvarea de la pieire a unui singur suflet, chiar daca acel suflet ar fi al celui mai neinsemnat om de pe pamant. Dumnezeu cere recunostinta noastra si prin fapte bune, dar si prin cuvant, pentru ca; unuia Dumnezeu i-a dat avere, dar el din nefericire isi cheltuie avutia in desfranari si destrabalari. Pe altul l-a inaltat intr-un anume post, ca sef peste semeni sai, insa el se mandreste ca Nabucodonosor si-i asupreste. Celuilalt i-a dat frumusete si podoaba, dar el nu se pazeste sa ramana curat si prin acest har, pe multi ii coboara in adancul iadului. Altuia i-a dat intelepciune, ca sa invete si pe alti, ca Solomon, insa el o foloseste numai pentru a face alte pacate.
    Si astfel vedem cum cei mai multi folosesc darul binfacerilor dumnezeesti ca un mijloc de batjocorire a legilor lui Dumnezeu prin pacatele pe care le fac.
    Pe toate celelalte pacate le spovedim si-i cerem iertare lui Dumnezeu, dar pentrul pacatul nerecunostintei, nu varsam nici o lacrima, nu facem nici o rugaciune de iertare si nici mustrare de constiinta nu avem.
    Trebuie sa facem in asa fel ca sufletul nostru sa fie intotdeauna curat si deschis catre fapta buna pentru ca, atunci cand Isus va vroi sa vina sa salasluiasca in el, sa-l primim cu iubire pentru ca el ni l-a salvat distrugand raul si daruind lumi viata vesnica. Amin.

                        Duminica a XXIV a dupa Rusalii

                  ,,Nu te teme, crede numai si fiica ta se va mantui"

    I. Sfanta Evanghelie de astazi ne prezinta doua minuni facute de Isus:
         1. Vindecarea femeii bolnave de hemoragie de 12 ani si
         2. Invierea fiicei lui Iair mai marele sinagogii din Capernaum.
    In primul caz ne este prezentata vindecarea miraculoasa a femei bolnave de hemoragie doar prin atingerea acesteia de poala hainei lui Isus.
    Pentru aceasta femeie, nu era numai disconfortul pricinuit de boala sa, dar si mentalitatea evreilor care considerau ca femeia cu aceasta boala este necurata si ca, ori pe cine atinge sau se atinge de ea il murdarea, il facea necurat ca ea. De aceea era obligata nu numai sa-si duca boala dar si sa traiasca in izolare neavand dreptul sa intre in contact, de nici un fel, cu alti oameni.
    Intrebarea lui Isus: ,,Cine s-a atins de mine ?" a parut o absurditate in gandirea apostolilor in conditiile in care Isus era inconjurat de o mare multime de oameni, fiecare incercand si dorind sa se atinga de el sau sa fie binecuvantat de Isus. Ori Isus a simtit ca s-a atins de el cineva care are o mare credinta si ca a iesit din el o putere vindecatoare prin aceasta atingere.
   Se observa aici ca in momentul atingeri, atat femeia, cat si Isus, au primit semnul atingeri. Femeia, cel al vindecari iar Isus puterea de vindecare pe care a transmis-o acestei femei credincioase.
    Si noi astazi avem posibilitatea sa-l atingem pe Isus. Cum ?!
         1. Prin rugaciunea plina de credinta si speranta;
         2. Prin citirea sfintei Scripturi si participarea la sfanta Liturghie;
         3. Prin impartasirea cu Trupul si Sangele sau;
         4. Prin oameni care ne fac bine sau prin cei carora le facem noi bine;
         5. Prin maiestria doctorului si rugaciunea persoanelor pioase.
    Primi crestini l-au atins pe Isus si apoi au atins murdaria lumi transformand-o in puritate. Au atins sclavia si au transformat-o in libertate. Au atins slabiciunea si au transformat-o in tarie. Hai sa-l atingem si noi, cu toti, pe Isus cu credinta femei din Evanghelie pentru a primi: iertare, vindecare si liniste sufleteasca asa cum au facut-o, si o mai fac, milioane de oameni: alcoolici, drogati, hoti, adulteri, bolnavi, orbi, surzi si leprosi care au primit o viata noua si puteri noi.
    El nu va intreba: ,,Cine m-a atins ?! pentru ca va sti, si acum, la fel cum a stiut si cand a vindecat-o pe femeia bolnava.
    II. Moartea si invierea fiicei lui Iair ne duce gandul la propria noastra moarte si inviere. Necesitatea urmari lui Isus in fapte si vorbe este chezasia invieri noastre la viata de veci.
    Gandul la moarte este un act de intelepciune iar gandul la inviere este un act de credinta.
    Invierea fiicei lui Iair prin credinta puternica a acestuia ne intareste si noua increderea ca moartea nu este sfarsitul acestei vieti ci inceputul vieti adevarate care este in mana lui Isus la fel cum a fost si viata fetei lui Iair. Si de aceea trebuie sa ne pregatim permanent pentru vesnicie. Si nu vremelnicia ar trebui sa fie in preocuparile noastre permanente ci vesnicia. Amin.

                        Duminica a XXV a dupa Rusalii

           ,,Invatatorule, ce trebuie sa fac pentru a mosteni viata de veci ?"

    Evanghelia de astazi ne prezinta momentul ispitiri lui Isus de catre un invatator al legi lui Moise si raspunsul pe care Isus i l-a dat acestuia la intrebarea adresata.
    Dupa ce iudeul enumera prima si a doua porunca din Tablele Legi, Isus ii spune: ,,Fa si tu la fel si vei fi viu." Dar, pentru ca invatatul legi vroia sa vada, in conceptia lui Isus, cine este aproapele nostru, il intreaba direct, la care Isus raspunde prin Parabola Samarineanului milostiv din care reese ca, orice om ajuns la necaz, indiferent de neam sau religie, cunoscut sau necunoscut, prieten ori dusman, este aproapele nostru si trebuie ajutat pentru ca, in virtutea Jertfei pe Cruce, el a devenit fratele nostru.
    Dar, din nefericire, multi crestini nu inteleg aceasta parabola si spun ca daca un preot face asa ceva, ce sa mai spui de un om oarecare. De aceea, cu harul lui Dumnezeu, voi incerca sa o explic: Omul cazut intre talhari este Adam, impreuna cu tot neamul omenesc. Ierusalimul este Raiul, fericirea vesnica. Ierihonul este aceasta lume pamanteasca.
    Asadar, pentru neascultare, Adam si Eva au fost scosi din Rai (din fericire) si trimisi (coborat) in aceasta lume, intre talhari si demoni acestei lumi. Acestea sunt cei care l-au dezbracat pe Avram si odata cu el pe toti oameni din fericirea Raiului, creandu-i rani si tragandu-l in pacate grele.
    Preotul care a trecut pe langa cel batut si ranit este preotul Vechiului Testament, care nu a putut sa-l ajute deoarece nu avea har. Pentru ca, Harul si Adevarul au fost aduse in lume de Isus Cristos.
    Levitul ii reprezinta pe proroocii Vechiului Testament care, cu toate ca au indrumat poporul ales spre fapte bune, nu au fost ascultati. Nu au fost luati in seama de semeni lor.
    Samarineanul este insusi Fiul lui Dumnezeu intrupat, care s-a aplecat peste ranile omeniri, turnand peste ele untdelemnul harului sfintitor izvorat din coasta sa, strapunsa pe cruce, dupa care l-a incredintat ,,casei de oaspeti", adica Bisericii, mireasa sa, ca sa-i poarte de grija pana la intoarcerea sa la judecata de apoi.
    Astfel ca, oricum ai lua aceasta parabola, fie in intelesul ei literar, fie in cel metaforic, ea ramane pentru om, modelul adevaratei iubiri crestinesti, fata de aproapele. Deoarece, cel ce il iubeste pe Dumnezeu, il iubeste si pe aproapele sau indiferent in ce stadiu al relatiilor sale este cu acesta: prieten, ruda sau dusman.
    Intreg Noul Testament, de la un capat la altul, este dragoste si iubire. Este dragostea si iubirea lui Dumnezeu pentru oameni si indemn de iubire intre crestini.
    Aceasta parabola ne indeamna sa impletim mila cu iubirea pentru ca, fiecare dintre noi am intalnit in viata oameni batuti sau loviti de soarta, chinuiti trupeste sau sufleteste, sa intindem mainile si sa-i ajutam. Dar noi, din nefericire, nu ne ridicam la nivelul dezideratului cerut de Isus, pentru ca:
         1. suntem prea ocupati de noi insine pentru a mai avea timp si de aproapele nostru. Dorim ca, ceilalti, sa fie buni samarineni pentru noi nu si noi, la randul nostru, pentru ei;
         2. Religia trebuie practicata nu numai in Biserica - unde oricum se face - dar si inafara ei, pe strada;
         3. ,Raniti" sunt printre noi, alaturea de noi, in mijlocul societati; poate conduce chiar o masina de lux (!), etc.;
         4. Aproapele nostru trebuie sa fie, asadar,: orice om, oriunde si atunci cand are nevoie.
    Dumnezeu nu a creeat raul in lume. El a creeat lumea si pe om. Raul a fost creeat de om. In ce fel ?
         a. omul a creeat razboaiele;
         b. omul polueaza aerul si distruge pamantul;
         c. distribuie inegal lucrurile materiale din lume;
         d. omul creeaza si intretine pacatul in lume.
    Dumnezeu a venit in lume sa ordoneze lumea, sa arate rautatea pacatului si sa il distruga. El, nu a trecut niciodata pe langa cel bolnav, necajit sau nevoias fara a-l ajuta (vezi vindecarile din Biblie).
    Cei doi dinari pe care, Samarineanul Milostiv (Dumnezeu) i-a dat gazdei de la han sunt cele doua cai prin care omul se poate mantui:
         1. cainta;
         2. postul si rugaciunea care constituie primul dinar ;
    Al doilea dinar reprezinta sentimentele pe care preotul le imparte celor ce vin sa le primeasca sau celor care le cer.
    Bernard Saw spunea; ,,Cel mai grav pacat impotriva semenului nostru nu este ura, ci indiferenta!" Ca urmare, in aceasta parabola, raul cel mai mare nu l-au facut cei care l-au batut si jefuit pe omul din Evanghelie, ci absenta iubiri celor ce au trecut pe acolo.
    Constatam ca marea tentatie a crestinului de astazi este aceea de a implini gesturi eroice prin care sa fie vazut si adulat si nu cele de iubire permanenta si nefacute public, exprimate atat spre aproapele nostru, cat si spre cei din casa noastra.
    Deoarece exista oameni care in dorinta lor de a fi vazuti si laudati sunt in stare a face mari sacrificii, dar nu vede ca propria lui casa este pe cale de a se distruge. Amin.

                       Duminica a XXVI a dupa Rusalii

,,Nebunule, chiar in aceasta noapte ti se va cere sufletul: si, atunci, cele pe care le-ai adunat, ale cui vor fi ?!" Lc. 12/22

    Spre deosebire de invatatul din duminica Evengheliei precedente, bogatul din Evanghelia de astazi are cu totul alt gand; acela de a mari depozitele in care sa-si stranga avutia, averea, uitand de suflet si de vesnicie. Aceasta este cauza pentru care Isus il cearta cu cuvintele ,,Nebunule..."
    La o privire superficiala s-ar parea ca Isus condamna averea si pe cei care o detin. Dar Isus nu condamna avutia, ci modul defectuos in care aceasta este folosita: pe cel care si-a facut un scop in sine din acumularea bogatiilor cu orice pret si exclusiv pentru el, pe acela care s-a lasat inrobit de avere; pe acela care si-a inchis inima in fata aproapelui sau lipsit; pe cel care bogatia il trage spre pacat: lacomie, renuntare la rugaciune, uitare de Dumnezeu si parasirea Bisericii.
    In 1 Tim. cap. 6, 9/10 sfantul apostol Pavel spune despre avere urmatoarele: ,,radacina tuturor relelor este iubirea de arginti care-l face pe om sa uite de credinta."
     Drept urmare si noi trebuie sa fim atenti cum folosim surplusul pe care-l avem, mantuindu-ne cu el sau osandindu-ne, deoarece:
1.      Nu este bogat cel ce are mult, ci este bogat cel care ofera mult;
         2. Nimic, pe aceasta lume, nu este mai inselator ca bogatia deoarece, astazi este cu tine dar maine poate fi impotriva ta;
         3. Intr-o clipa, toata agoniseala ta se poate pierde;
         4. Patria ta fiind in cer, pune acolo agoniseala ta;
         5 Omul se trudeste sa adune toata viata bogatii, nu are nici un pic de odihna, de liniste si, deseori, cel care se bucura si se lafaie in averile tale, nu este nici macar fiul tau;
         6. Pentru bogati exista doi ,,Dumnezei" unul al averi si banului - Mamona - si Dumnezeu care l-a creeat.
    Din aceasta cauza nici cel care l-a chemat pe Isus sa mijloceasca intre el si fratele sau, cu privire la impartirea mosteniri, nu a inteles nimic, incat, Isus, a fost nevoit sa-i spuna si aceasta pilda cu bogatul lacom si nebun.
    Ce mai are omul daca nu-l are pe Dumnezeu, chiar daca ar avea toate bogatiile acestei lumi ?!
    Plutarh spunea despre avere ca este ca o haina mai mare ca talie pe care o imbraca un om si care il impiedica a se deplasa usor. Pentru ca si bogatia multa aduce griji si impiedica progresul moral al sufletului omenesc.
    Sa fim constienti ca daca Dumnezeu ne-a randuit mai mult ca la alti a facut-o pentru a ne da posibilitatea sa ne mantuim mai usor prin acte de caritate si fapte bune pentru aproapele nostru si nu pentru a ne ingropa sufletul ca bogatul nebun din aceasta Evanghelie. Amin.

                           Duminica a XXVII a dupa Rusalii

                        ,,Vai voua carturarilor si fariseilor fatarnici!"

   
Sfanta Evanghelie pe care am ascultat-o astazi ne prezinta vindecarea facuta de Isus femei garbove, legata in aceasta pozitie de catre Diavol timp de optsprezece ani.
    Isus o vindeca si o indreapta pe aceasta femeie la fel cum indreapta si astazi viata stramba a multora dintre noi daca alergam la el cu credinta.
    Dintre toate fiintele acestui pamant singur omul este facut pentru a putea privi continuu spre cer, spre Dumnezeu, dar devine incovoiat din cauza incapatanari si pacatelor sale. Cu cat omul il slujeste mai mult pe Dumnezeu, cu atat este mai drept! Si invers. Cu cat se leapada mai mult de Dumnezeu devine mai deviat si mai incovoiat asemeni acestei femei.
    Isus a venit in lume pentru a schimba firea omului si a indrepta numarul mare de persoane incovoiate si mai ales personalitati cocosate ! A venit sa indrepte si vietile noastre pline de pacate din cauza desei lepadari a noastre de Isus si de biserica sa.
    Cel de al doilea mesaj pe care ni-l transmite Evanghelia de astazi este cel al adevarului ca garbovirea noastra este atribuita Satanei si nu lui Dumnezeu cum vor sa acrediteze uni. Si aceasta pentru ca acela care-l cunoaste pe Dumnezeu stie ca el nu doreste garbovirea nimanui ci, din contra, indreptarea lui.
    Adesea asociem voia lui Dumnezeu cu ceea ce este rau, cu o pierdere importanta din viata noastra, cu o boala grava ori chiar cu moartea, spunand: ,,Aceasta a fost voia lui Dumnezeu!" chiar daca pe Isus nu l-am vazut si nici nu am citit ca ar fi provocat vreo boala cuiva, din contra, el a alinat si a vindecat suferintele de orice fel a celor loviti de diferite necazuri de catre Diavol.
    Ca urmare noi ar trebui sa ne schimbam modul de exprimare si sa spunem, atunci cand cineva s-a vindecat ori s-a nascut un copil sanatos si atat el cat si mama lui sunt sanatosi, cand dimineata privim stralucirea soarelui, sau cand sarbatorim un eveniment din viata noastra fie el onomastic sau religios; ,,Iata s-a facut voia Domnului!" pentru ca aceasta este voia Domnului: fericirea nu necazul; sanatatea nu boala; viata nu mormantul; vitalitatea nu sleirea de puteri, cu alte cuvinte insusirile unui om liber si drept.
    Dar tot Evanghelia de astazi ne arata ca: vindecarea, usurarea si indreptarea aproapelui nu sunt pe plac omului si ca, sub masca fatarniciei, incearca sa minimalizeze interventia divina in viata lui si a aproapelui sau. La fel cum au facut si farisei, despre care se face vorbire in Evanghelie, cand au spus ca nu este nici momentul si nici locul unei vindecari, sambata intr-o sinagoga! Ceea ce face ca Isus sa-i mustre nu numai pe mai marele sinagogii dar si pe toti cei prezenti a caror gandire este asemeni acestui leader al lor. Aratand ca pentru face un bine unui semen al tau, aflat la necaz si suferinta, nu trebuie sa asteptam alt moment si nici sa cautam alt loc de interventie.
    Mai marele sinagogii este plin de egoism si de pacatul mandriei si al fatarniciei pentru ca, desi stia intreaga poveste a femei garbove, nu a miscat nici un deget in ajutorul ei, nici in alta zi si nici in afara sinagogii, pentru ca mandria de care era cuprins l-a facut sa creada ca nu este de demnitatea lui sa coboare pana la nivelul acelei sarmane femei.
    Asemnea cum nici parlamentari si potentati nostri, alesi, nu-si permit sa-si plece ochii si sa-si ascuta urechile si in alta perioada decat in campania electorala, pentru a asculta si usura, pe cat posibil, necazurile si durerile alegatorilor lor.
    Apoi pacatul fatarniciei acestui sef al sinagogii il face sa critice actiunea lui Isus de vindecare a femei garbove intr-o sambata, zi de sarbatoare la evrei. Pacatul fatarniciei, pe care uni il numesc ,,iscusinta" alti ,,mestesug" este pacatul care da nastere si altor mari pacate. Deoarece pacatul fatarniciei are ca ,,radacina" viclesugul iar ca ,,roade" minciuna, inselaciunea, siretenia, necinstea care vor duce la ,,coacerea" acestor roade si anume la vatamarea aproapelui !
    Acest pacat a stins dragostea si iubirea evanghelica si a aprins neincrederea; fratele nu se mai increde in propriul lui frate; tatal nu se mai increde in propriul lui fiu, dupa cum nici copilul in tatal care l-a nascut si la crescut; barbatul isi teme femeia sau invers femeia isi teme barbatul si nu au incredere uni in alti.
    Si atunci, cum se mai poate infaptui, astfel, mantuirea lumi si a propriului suflet cand uni pe alti se insala si fiecare se straduieste sa-l amageasca pe celalalt?!
    Mintea fatarnicului gandeste numai la viclenie si inselaciune.
    Iata si Iuda Iscarioteanul se dadea prieten cu Cristos, dar gandul sau era cel al unui hot si talhar. Al unui vanzator. Inima si sufletul lui tanjeau dupa arginti si faptele sale ni-l arata asa cum este; tradator si iubitor de averi materiale, de comori pamantesti.
    Calea fatarniciei am spus ca este calea celui viclean, al duplicitati de aceea trebuie sa o parasim cat mai repede cu riscul de a ramane singuri.
    Poate ca astazi sunt cu mult mai putini cei garboviti fizic, dar, cu siguranta, sunt foarte multi cei incovoiati de garbovirea propriului lor suflet. Garbovire ce-l atinge pe fiecare la nivel psihic si in adancul inimi, acolo unde este lacasul lui Dumnezeu in om.
    Aplecarea spre egoism si placeri in aceasta lume plina de egoism si tentatii, dorinta de a poseda, indiferent de urmari, sunt lucruri ce ne incovoaie mintea si care garbovesc, iremediabil, omenirea.
    In mila sa nemasurata, Dumnezeu a trimis in lume pe Unicul sau Fiu sa dezlege sufletele noastre si sa ne indrepte fiinta prin: Taina Botezului, a Pocaintei, a Impartasaniei, prin sfanta Scriptura, prin rugaciune si harul iubiri sale, revarsat peste creaturile sale.
    Dezlegarea si indreptarea noastra nu se face inafara vointei noastre ci cu directa participare a noastra, prin: credinta, rugaciune si fapte crestinesti. De aceea, cu incredere si fara sfiala sau rusine sa ne dezlegam ranile ce le avem, din diferite motive, si sa-i aratam Domnului lanturile legaturi noastre pentru a putea fi si noi dezlegati asa dupa cum a fost dezlegata si femeia garbova din Evanghelia de astazi. Amin.

                       Duminica XXVIII a dupa Rusalii

      In Evanghelia de astazi ne sunt prezentate scuzele pe care le aduce omul atunci cand Dumnezeu il invita la casa sa, la ospatul sau. Vedem cum, cu toate ca pentru cei alesi, Dumnezeu, a pregatit multe bunatati, acestea, parca intelesi, il refuza, determinandu-l sa ofere aceste bunatati celor mai necajiti si amarati care nu-l vor refuza.
    Prin glasul Evangheliei care zice: ,,Privegheati si va rugati, ca nu stiti ceasul in care va veni sfarsitul," Isus ne cheama la Biserica sa, la ospatul cel adevarat al Impartasanei, la Spovada, rugaciune si grija pentru suflet, pentru ca nu stim cand vom fi chemati pentru drumul cel mai lung al vieti de apoi.
    Tot Evanghelia de astazi ne arata si principalele motive pentru care omul il refuza pe Dumnezeu, ca: grija lucrului pentru trup; suntem supusi robiei patimilor celor cinci simturi: ,, mi-am cumparat cinci perechi de boi"; dedarea la pacatul desfranarii:,, mi-am luat femeie" cu toate ca la sfanta biserica se jertfeste Cristos pentru noi toti.
    Ingeri Domnului inconjoara sfanta masa, canta si se roaga alaturea cu noi, dar, marea majoritate a oamenilor prefera sa ramana acasa in timpul sfintei Liturghii, sa se uite la televizor, sa bea si sa faca si alte pacate.
    Uni dintre oameni ar veni si la biserica daca aici nu ar auzi ca trebuie sa se lepede de pacate, de patimile ce le au; avere, desfranare, pizma, clevetire si alte pacate pentru ca atat de mult a pus Diavolul stapanire pe viata lor incat nu pot si nu vor sa renunte la viata pacatoasa si lipsita de Dumnezeu pe care o duc. Dar sa fim convinsi ca nimic rau, spurcat si cu pacate nu va intra la cina Domnului, in Imparatia sa.
    Dumnezeu nu obliga pe nimeni la nimic, spune celor ce vor sa auda: ,, cine vrea sa vina dupa mine..." Dar aceasta chemare este mai mult o propunere decat o porunca asteptandu-ne de cand ne-am nascut sa-l urmam. Sfantul Ioan Gura de Aur, referitor la chemarea Domnului spune ca se adreseaza oamenilor astfel: ,,Veniti la mine, toti, nu doar stapani, ci si sclavi, nu numai bogati, dar si saracii, nu doar barbati ci si femeile, nu numai batrani dar mai ales tineri, nu doar cei bolnavi dar si cei sanatosi."
     Isus nu face nici un fel de deosebire intre oameni si nici nu tine cont de starea lor. Tuturor le adreseaza acel: ,,Veniti". De ce-i cheama ?! Sigur nu pentru a le lua averea si nici pentru a-i trage la raspundere. Ii cheama tocmai pentru a-i descatusa de lantul Diavolului, de lantul pacatelor care l-a incatusat.
    Cand preotul ii cheama pe credinciosi la ospatul mantuiri: ,,Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati" si ei nu vin, nu o fac pentru ca au pacate foarte mari sau foarte grave, ci pentru ca le este jena sau pentru ca se considera fara de pacat! Si asta pentru ca habar nu au ce inseamna pacatul si cat de usor, Diavolul, te pune sa pacatuiesti in fiecare moment, in fiecare ceas. Sau nu vin pentru ca, pur si simplu, le este lene. Si iata cum invoca fel de fel de motive care arata ca sunt nepregatiti. Si nepregatiti raman pentru toata viata lor, pana la ceasul cel din urma.
    Din nefericire, de ani multi oameni se indeparteaza tot mai mult de Ospatul Domnului, de Trupul si Sangele lui Isus. Pentru foarte multi ,,norma" este de doua ori pe an! Putin. Foarte putin gandindu-ne la cate pacate acumulam in aceasta perioada.
    Daca omul va ramane la aceasta norma incontinuare, neimbracat in haina dragostei, a nadejdi si a credintei risca sa fie aruncat: ,,in intunericul cel din afara unde va fi plangerea si scrasnirea dintilor." Amin.

                     Duminica a XXIX a dupa Rusalii

    In capitolul VI, versetul 8 din Deuteronom, Dumnezeu atentioneaza omul si-i spune: ,,...sa nu zici in inima ta; puterile mele si taria mainilor mele mi-au dobandit avutia pe care o am. Ci, adu-ti aminte ca, Domnul Dumnezeul tau, este acela care ti-a dat puterea sa izbutesti."
    De aici trebuie sa tragem concluzia, cea mai reala, ca oricat ar vrea omul sa faca ceva, sa adune bogati si alte lucruri, chiar spirituale, fara vrerea lui Dumnezeu nu va reusi sa faca nimic. Tot ce are omul, la un moment dat, il are pentru ca Dumnezeu a vrut sa-i dea. Fara ajutorul si vrerea lui Dumnezeu omul nu ar fi nimic. Ca urmare este nevoie ca omul, in primul rand, sa aduca jertfa si multumire lui Dumnezeu pentru tot, incepand cu existenta sa si viata pe care s-a indurat sa i-o ofere. Din nefericire omul nu-l accepta pe Dumnezeu in inima si sufletul sau.
    Nerecunostinta incepe chiar cu poporul ales prin modul cum s-a comportat cu Fiul lui Dumnezeu, care i-a vindecat bolnavi, i-a saturat cu paine, le-a inviat morti si i-a mangaiat cu invataturi mantuitoare, raspunzandu-i cu batjocura, umilinta si chiar cu moartea pe cruce, ca a un talhar.
    Din moment ce recunostinta nu exista nici in relatia cu Dumnezeu, cu atat aceasta se manifesta mai putin in cea cu aproapele nostru, desi in virtutea iubiri evenghelice, cu care Dumnezeu ne iubeste pe toti, indiferent de neam, culoare sau stare sociala, trebuie si noi sa-l iubim pe aproapele nostru, in care Dumnezeu a investit atat cat a investit si in noi si il iubeste, la fel cum ne iubeste si pe noi, fiind cu toti fii adoptivi ai aceluiasi Dumnezeu si madulare ale trupului sau tainic.
    Omul, abia cand Dumnezeu il incearca intr-un anumit fel isi aduce aminte ca exista Dumnezeu si ca mantuirea vine numai de la Dumnezeu, in acest sens v-as ruga sa va ganditi cati oameni simtindu-se neputinciosi au rugat pe cei din familiile lor sa cheme preoti la capataiul lor ca sa se roage pentru ei si sa de sfinte Liturghii pentru mantuirea lor. Dar dupa ce Dumnezeu i-a insanatosit, i-a mantuit de necazul lor iar au uitat de biserica, de rugaciune, de Dumnezeu, de promisiunile luate atunci cand se simteau deja cu un picior in groapa! Cati ostasi care au fost pe front nu au promis ca daca Dumnezeu ii salveaza si-i aduce in viata acasa la familia si copii lor se vor dedica rugaciuni si nu se vor mai departa de Biserica lui Dumnezeu. Numai ca si acestea, dupa revenirea acasa, nemaisimtindu-se in pericol, au uitat cu totul de promisiunea facuta.
    Astazi sunt tineri care vin la Biserica si-l roaga pe Dumnezeu sa-i ajute la examene in care sens isi iau angajamente fata de Dumnezeu, facandu-i promisiuni ca se vor intoarce cu totul la el, insa uita tot ceea ce au promis. Mai mult, nu le este nici frica pentru ca au incercat sa-l insele pe Dumnezeu, in mana caruia este toata puterea si viata noastra.
    Toti acestea, la fel ca si alti ,ca ei sunt de fapt leprosi din Evanghelia de astazi care nu s-au intors la Dumnezeu sa-i multumeasca pentru ca i-a vindecat de acea boala cumplita. Faptul ca numai unul din zece s-a intors la Dumnezeu sa-i aduca multumire, semnifica si procentul de unu la suta al acelora care-si mentin promisiunile facute si sunt recunoscatori binefacatorilor lor.
    Se spune ca, odata, Dumnezeu a chemat la el toate virtutile: adevarul, dreptatea, mila, credinta, bunavointa, binefacerea si recunostinta. Cele din urma nu se cunoscusera inainte de a fi chemate la el, Dumnezeu, le intreaba cum de nu se cunosc ? Nu ne cunoastem, au raspuns ele, pentru ca, pe pamant, nu ne-am intalnit niciodata ! Da. Pe pamant nu se mai intalnesc cele doua virtuti.
    De regula, cel caruia i-ai facut bine, iti rasplateste cu rau!
    Exista si o maxima populara: ,,Cel pe care nu l-ai lasat sa moara, nu te lasa sa traiesti!"
    Oameni, ca fii adoptivi ai lui Dumnezeu, si crestini adevarati, trebuie sa-si aduca aminte, mereu ca, celui care ne-a facut un bine in viata, intr-un fel sau altul, trebuie sa-i multumim. Sa recunoastem binele pe care ni l-a facut apropiatul nostru , care s-a dovedit a fi un samarinean milostiv pentru noi, ca si noi, la randul nostru, daca nu-l vom putea ajuta atunci cand va avea nevoie, macar sa-i multumim. Acest apoape al nostru poate sa fie: copilul nostru, un prieten sau ruda, care ne-a imprumutat cu bani, un altul care ne-a ajutat sa ne incadram intr-un servici, nasilor, care ne-au dus sa primim cununa de crestin sau cei care ne-au binecuvantat casatoria, tuturor trebuie sa le fim recunoscatori.
    Sa nu ne amagim ca putem sa privim cu indiferenta binele facut de aproapele nostru deoarece Dumnezeu, mai devreme sau mai tarziu, ne va trimite si plata pentru viata dusa ca fiu adoptiv al lui Dumnezeu, calitate castigata prin jertfa lui Isus pe cruce.
    Sfanta Scriptura, in paginile sale, ne aduce in fata multe exemple in care, cei care au uitat de Dumnezeu, de aproapele lor si s-au incununat cu pacatul mandriei, au primit ,,plata" in aceasta viata. Asa bunaoara, pentru pacatul mandriei, Miriam, sora lui Moise a fost lovita cu lepra. La fel a patit si Ozia pentru ca s-a imbracat in haine preotesti si a incercat sa faca slujbe ca preotii.
    Numai preotul sfintit dupa ,,randuiala lui Melchisedec" de catre episcop, conform canoanelor bisericesti, poate sa salveze omul pacatos prin sfinte rugaciuni si solicitarea interventiei lui Dumnezeu, din mlastina pacatelor sale intinzandu-i ,,mana" adica, sfintele taine; Spovada si Impartasania ca sa nu fie inecat. Amin.

                      Duminica a XXX a dupa Rusalii

   ,,Tine poruncile Mele legate mereu de inima ta; ele sa te pazeasca, deoarece, mustrarea pe care acestea ti-o fac, pentru greselile tale, este calea vieti, calea mantuiri"

    Dintre toate realitatile acestei lumi cea mai sigura realitate este moartea! Toate celelalte sunt pe cat de relative pe atat de trecatoare. In schimb moartea ne gaseste in cele mai diverse locuri; in masina, in tren, pe strada, acasa si a.s.m.d. Peste tot plutesc nori acestei realitati. De aceea, in aceasta situatie, uni dintre oameni isi pun intrebarea: oare ce este dincolo de clipa morti ? Si, mai ales, vom mosteni viata vesnica ?
    De aceasta cale era interesat si tanarul din Evanghelia de astazi, care ii confirma lui Isus ca inca de mic a tinut toate poruncile scrise in Tablele Legii lui Moise.
    Inainte de a merge mai departe trebuie sa aratam cate si care sunt caile mosteniri vieti de veci, a mantuiri.
         Prima cale, mai usoara, este tocmai cea trasata de Decalog, de cele 10 porunci si pe care tanarul spune ca a mers pana atunci;
    Fericirea sau nefericirea, pacea sau razboiul, ordinea sau dezordinea din lume, depind de tinerea sau incalcarea acestor 1o porunci.
         Cea de a doua cale, ceva mai stramta, este aceea a celor trei sfaturi evanghelice: saracia liber consimtita; castitatea perfecta si ascultarea de buna voie, care sunt trasate de Isus prin pilda vieti sale.
    Pe aceasta cale il indreapta Isus pe acest tanar. La auzul celor ce trebuie sa faca pentru a deveni desavarsit, tanarul pleaca trist si ingandurat, fara sa mai rosteasca vreo vorba.
    Concluzia. Iata cat de mare piedica poate sa fie averea, uneori, in calea mantuiri pentru cel care o iubeste si isi face un scop in sine din acumularea ei. Aceasta este si cauza pentru care Isus spune acea metafora cu acul si cu funia. Si din aceasta cauza Biserica ne aminteste si reaminteste, mereu, unde este locul in care trebuie sa ne depozitam comorile noastre si mai ales, care sunt aceste comori ce raman sigure in vesnicie.
    Alexandru Macedon, pentru a arata ca in groapa nu duce nimic din cele ce a avut pe pamant, a pus sa i se faca sicriul in asa fel ca mainile sa-i ramana afara.
    Tanarului din Evanghelia de astazi i-a lipsit un singur lucru, ca sa devina savarsit, renuntarea la averea pamanteasca. Dar noua, oare, care este acel lucru care ne opreste a merge pe calea mantuiri ? Sau, la ce lucru am dori sa renuntam pentru a ne mantui ?
    Pliniu cel Batran (23 - 79 ) in cartea sa ,,Istoria Naturala" ne spune ca Aplles, cel mai mare pictor al Greciei antice, avea urmatoarea deviz in viata: ,,Nulla dies sine linea" adica, sa nu treaca nici o zi fara ca sa trag o linie.
    La fel sa facem si noi, sa nu lasam sa treaca nici o zi fara sa facem un bine. Iar la examenul de constiinta pe care trebuie sa-l facem la sfarsitul zilei, nu este destul sa fim linistiti ca am reusit sa nu facem nici un rau, ci trebuie sa insistem asupra binelui pe care-l puteam face dar l-am omis. Amin.

                           Duminica a XXXI a dupa Rusalii

                                ,,Cand sunt slab, atunci sunt tare!"  
                                                              2 Cor. 12/10
    Minunea la care Evanghelia de astazi ne face partasi este un semn ca ochii nostri se vor deschide pentru a vedea lumina noua de dincolo de bezna mormantului.
    Daca omul, in general, este descurajat de opinia publica, intrebandu-se: ,,Ce va zice lumea ?!" Bartimeu, cu toate ca era si el certat de catre ce-i care treceau pe langa el, si-i cereau sa taca, acesta mai tare striga si mai mult se ruga.
    Credinta este un dar gratuit de la Dumnezeu, dar cultivarea ei este un act liber de vointa a omului. Bartimeu a udat si a prasit samanta credintei, ingrijind-o necontenit cu rugaciunile sale fierbinti prin care cerea de la Dumnezeu vindecarea ochilor sai. Si tot prin ochii credintei, Bartimeu, a reusit sa vada toata genealogia lui Isus si anume descendenta sa din imparatul David, dupa cum si ca el este Mesia cel de mult promis de profeti si de mult asteptat de  intreg Israelul.
    Daca Isus, obisnuieste sa spuna, de regula, celor vindecati: ,,Vezi sa nu spui nimanui." (exemplu; Mt. 8/4; Mc. 1/44; Lc. 5/14; etc.) cautand sa-l scuteasca pe cel vindecat de persescutia arhiereilor, carturarilor si fariseilor, iata ca de aceasta data lui Bartimeu nu-i cere sa ascunda numele celui care l-a vindecat, permitandu-i chiar, sa-l insoteasca si sa-i devina ucenic.
    Omul asteapta minuni, dar minuni pe care el sa le declare ca atare, cu toate ca, daca nu suntem in stare a vedea in ochii fiecarui om o minune a atotputerniciei lui Dumnezeu, suntem mai orbi decat a fost Bartimeu.
    Daca ne plangem ca Dumnezeu ne-a uitat, ca el ar fi de partea celor bogati, daca suntem descurajati de propriile insuccese, daca ne este frica de moarte, de opinia publica, de ziua de maine, de crucea proprie si incetam a ne mai ruga, sau ne rugam fara nici o convingere si fara credinta in Cuvantul Domnului care zice: ,,Cereti si vi se va da." (conform Mt. 7; 7/14). atunci, deasemenea, si noi suntem orbi.
    Pacatul mandriei orbeste omul facandu-l sa sa creada ca vede, ca stie, ca poate sa faca singur totul si nu mai are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Dar atitudinea lui Bartimeu ne readuce cu picioarele pe pamant si ne arata, incaodata daca mai era nevoie, ca singur Dumnezeu este cel ce poate si cel ce vindeca orice durere, necaz sau boala si ca la el trebuie sa apeleze omul, necontenit. Din aceasta vedem ca Bartimeu ne conduce la Isus mai mult cu credinta pe care a avut-o cand a fost orb, decat cu vederea capatata, in chip minunat.
    Ceea ce a facut Dumnezeu pentru Bartimeu nu a fost numai redarea vederi fizice, care pentru el era cea mai mare dorinta si dupa care orice om care sufera de acest handicap tanjeste, ci, mai presus chiar si de acest lucru, i-a refacut demnitatea umana pe care a primit-o de la Dumnezeu.
    Sigur ca, asemeni lui Bartimeu, stim si noi ca trebuie sa-l urmam pe Isus in munca extraordinara de a mantui lumea, dar tot ceea ce omul face este o cursa fara finalitate pentru hrana si satisfactii materiale, a comorilor trecatoare. Neglijand tocmai ceea ce este mai de pret in om, sufletul, punandu-l aproape mereu pe locul doi.
    Am ajuns sa construim o societate in care nu mai avem loc uni de alti in care toti suntem suferinzi, uni de rani pe care singuri ni le-am provocat, alti pentru modul in care suntem tratati de catre semeni nostri, etc. Dar, ceea ce este dureros, cu toate ca Isus care este aici langa noi, ne asteapta, omul nu vrea sa-i ceara ajutorul. Bartimeu l-a cerut si vedem ca a primit mai mult decat a cerut, Imparatia lui Dumnezeu, catre care fiecare suflet trebuie sa tinda.
    Dar, daca vom continua sa mai evitam usile pe care Isus ni le deschide, s-ar putea ca sa nu mai avem ocazia de a mai primi invitatia de a intra pe usa cea stramta, care aduce  bucuria si linistea vesnica ci pe usa cea larga care duce spre vesnica suferinta.
    Orbul din Evanghelia de astazi ne mai invata ca; rugaciunea trebuie sa fie din inima, cu credinta, rostita fara jena, cu glas tare, cu smerenie, fara retinere sau dubiu, asemeni primilor crestini care se rugau cu glas tare si pentru staruinta lor, primeau mereu binefaceri de la Dumnezeu. Staruinta este indispensabila rugaciuni dupa cum si credinta este eficacitatea ei.
    Fiecare dintre noi avem sau am putea avea cate o orbire, nu neaparat trupeasca, pe care pentru a reusi sa inaintam spre Imparatia cerurilor, trebuie sa o vindecam de urgenta. Ori, vindecarea poate veni numai de la Dumnezeu, dar pe care, pentru a o primi, trebuie sa o cerem cu staruinta ca sa auzim si noi, asemeni lui Bartimeu, verdictul lui Isus: ,,Credinta ta te-a mantuit!"  Amin.

                     Duminica a XXXII a dupa Rusalii

    Una din insusirile cele nemarginite ale lui Dumnezeu este atotstiinta sa, pe care ne-a demonstrat-o in nenumarate interventii dealungul vieti sale pe pamant, din care putem aminti:
-          cunoasterea inclinatiei spre desavarsire a femeii cananience;
-          trimiterea lui Petru la mare de unde pescuieste acel peste in care gaseste satirul cel de mare pret cu care plateste, pentru el si pentru Isus, impozitul;
-          cartirea evreilor, vazand ca Isus a intrat sa manance in casa unui pacatos;
-          credinta si ravna cea mare a lui Zacheu spre cele drepte si dorinta lui, sincera, de indreptare. Hotararea lui Zacheu de a se indrepta vine din realizarea faptului ca:
      1 avem o datorie de dreptate fata de Dumnezeu;
      2 datoria fata de Dumnezeu deriva din faptul ca prin Taina sfantului Botez suntem incorporati in Cristos si a faptului ca am devenit fii ai lui Dumnezeu.
     Prin Botez ne-am nascut la viata harului, devenind madulare ale Trupului Tainic al lui Cristos si astfel trebuie sa-i impartasim soarta prin transformarea vieti;
      3. datoria de dreptate fata de constiinta noastra, de noi insine, si cea fata de aproapele nostru. Zacheu a ajuns la concluzia ca:
      I. pacatul il desparte pe om de Dumnezeu in baza dreptului de stapan si creeator suprem;
     II. dreptatea cere repararea daunei pricinuite printr-un act de ispasire, egal cu paguba produsa.
    Pocainta lui Zacheu este exemplul de spovada care trebuie urmat de catre toti crestini si este singura cale de inpacare a omului cu Dumnezeu si de indreptare a noastra.
    Obligatia de a ne spovedi decurge din iubirea fata de semeni nostri pentru care ne putem ruga, la fel cum sufletele din manastiri trebuie sa fie gata pentru ispasire pentru pacatele altora.
    Ce a facut Zacheu ? Fiind mustrat de faradelegile pe care le-a facut ca vames, fata de conationalii sai, incepe sa-si marturiseasca toate aceste pacate si, singur, isi ia acel angajament (canon) aspru: ,,Iata, jumatate din averea mea o dau saracilor, iar daca am nedreptatit pe cineva cu ceva, ii intorc insutit."
    Ispasirea si pedeapsa trebuie sa fie proportionala cu gravitatea pacatului si sa fie insotita de o parere de rau perfecta, deoarece, fara existenta in persoanele pacatoase a unei dureri constante pentru pacatele anterioare, nu se inainteaza pe calea mantuiri.
    De fapt, este cu mult mai bine si mai usor, sa-ti ispasesti pedeapsa aici pe pamant, decat in viata vesnica. Altfel, oricat de mare ar fi lumanarea pe care o aprinzi la biseica si oricat de mare ar fi darul adus ca ofranda, acestea nu aduc mantuire daca, mai inainte nu te-ai lepadat de pacate.  Amin.

                           Duminica a XXXIII a dupa Rusalii

                               ,,Dumnezeule, fii indurator mie, pacatosul"

    In evanghelia de astazi, Isus, ne prezinta modelul de rugaciune a doi oameni care merg in Sinagoga sa se roage :
    Fariseul este omul cu o pozitie privilegiata, respectat si perceput de catre intreaga societate ca fiind si o persoana foarte pioasa. Calitati pe care face tot posibilul sa si le afiseze.
    Vamesul este omul care, prin slujba sa, este perceput de societate ca un pacatos notoriu, un jecmanitor, pentru ca, odata cu strangerea darilor pentru imparat, isi facea si el parte. Din aceasta cauza nu avea prieteni, lumea il ocolea si-l considera tradator de tara.
    Urmarindu-le rugaciunea vom constata ca inima lor este diametrala opusa fata de modul in care, fiecare, este perceput de societate si ca lumea, in general, percepe ceea ce omul vrea sa-i ofere, fiind judecat dupa aspectele sale externe. Ceea ce este normal neavand posibilitatea a ajunge la gandurile si sufletul aproapelui nostru.
    Fariseul si in Sinagoga se afiseaza intr-un loc unde sa poata fi vazut de oameni incercand, si prin aceasta pozitie, sa-si intareasca perceptia si chiar sa-si construiasca una si mai buna incat, cei care-l privesc, sa-l admire si mai mult. Iar daca auzim modul cum acesta se roaga vom vedea ca, desi incepe bine,: ,,Doamne, iti multumesc..." continuarea este cu totul altceva, de parca ar vrea sa-l pacaleasca pe Dumnezeu, la fel cum ii poate pacali si pe oameni cu care vine in contact.
    El nu se roaga ci mai degraba se lauda cat este el de drept, cinstit, scotandu-si in evidenta doar acele calitati care-l avantajeaza, chiar acuzandul pe vames ca este hot si pacatos.
    Dar inainte de a asculta si rugaciunea celuilalt personaj al Evangheliei sa amintim aici ca, rugaciunea omului, trebuie sa contina trei aspecte si anume:
         1. Rugaciunea de marire prin care omul lauda pe Dumnezeu pentru ca ne-a creeat si pentru ca ne descopera mereu frumusetile a inca unei zile binecuvantate;
         2. Rugaciunea de multumire pentru tot ceea ce ne-a dat si ne da, noua si familiei noastre: sanatate, pace, liniste sufleteasca, intelepciune si ajutor in tot ceea ce facem;
         3. Rugaciunea de cerere prin care se cere pentru noi si pentru cei cuprinsi in rugaciunile noastre hrana spirituala pentru suflet si sanatate pentru trup.
    Si acum, dupa ce stim ce trebuie sa contina rugaciunea, sa vedem cum este rugaciunea ,,pacatosului notoriu" cum l-a numit cineva.
    Acesta se aseaza in Sinagoga la un loc mai retras, ca sa nu fie vazut de prea multa lume si cu lacrimi in ochi, batandu-si pieptul, se adreseaza lui Dumnezeu cu smerenie si-i cere sa fie iertat pentru pacatele pe care le-a facut, considerandu-se pe sine cel mai mare pacatos.
    Acest vames procedeaza dupa cum ne spune si Issac Sirul cand se refera la dreptatea si mila lui Dumnezeu: ,,Nu spune niciodata ca Dumnezeu este drept. Daca el ar fi drept cu tine, atunci tu ai fi in iad! Bazeaza-te doar pe mila lui Dumnezeu care este iubire si iertare" asa dupa cum ne cere si noua sa fim cu aproapele nostru,indiferent daca acesta ne este prieten sau dusman. Si, iata cum, prin atitudinea celor doi fata de ei insisi si implicit fata de Dumnezeu, unul a primit usurare iar altul osanda.
    Rugaciunea noastra trebuie sa fie smerita si sincera pentru ca, prin ea, avem minunatul prilej de a sta de vorba cu Creatorul nostru, care ne stie asa cum suntem, nu asa cum vrem noi sa parem.
    Fariseul nu numai ca nu s-a rugat dar si-a facut si mai mari pacate prin mandria si laudele sale.
    Dupa cum mandria este inceputul tuturor pacatelor, asa smerenia este mama tuturor virtutilor si cea mai sigura cale a omului spre mantuire. Amin.

                  Duminica a XXXIV a dupa Rusalii (Fiul risipitor)

                    ,,Pierdut a fost si s-a aflat! Mort a fost si a inviat!"

    Oare, cine nu recunoaste in Tatal, din Evanghelia de astazi, pe Induratul si Bunul Dumnezeu ?
    Parabola ne spune ca acel tata avea doi copii si cel mai mic cere, si primeste, de la el partea sa de avere si ca, nu dupa multa vreme, ii spune parintelui sau ca vrea sa devina independent, ca multi tineri ai zilelor noastre, si hotararea de a pleca de la casa parinteasca.
    Asa face si crestinul dupa ce Dumnezeu ii da toata averea: intelepciune, sanatate si toate harurile, paraseste Biserica, uitand de Dumnezeu, de creatorul sau.
    Acest tanar isi ia averea si se duce departe de casa intr-o tara indepartata, ne spune Evanghelia, unde-si cheltuieste intrega avere in destrabalari si pacatul desfranari, ajungand sa nu mai aiba bani nici de mancare, nici de imbracaminte si nici de trait, de aceea se hotaraste sa se faca sluga si ingrijeste porcii unui om instarit din tara unde a ajuns. Dar, aducandu-si aminte ca si argati tatalui sau o duc cu mult mai bine decat el, dupa o analiza a stari in care a ajuns, se hotaraste sa se intoarca acasa.  La fel dupa cum procedeaza si omul, cand realizeaza ca este incoltit din toate partile, din cauza rataciri sale, cand se vede sarac, bolnav, parasit de toti; prieteni si cunoscuti, pe deasupra plin de pacate, incepe sa vada, ca in trei tablouri, trecutul, prezentul si viitorul sau.
    In primul tablou, cel al trecutului vede cat de bine traia el altadata pintre cei dragi ai sai si cum i-a parasit pentru placeri trecatoare.
    In tabloul prezentului, uitandu-se in jurul sau, vede in ce situatie l-a adus nesabuinta sa. Este speriat ca din toate bunatatile pe care le avea candva nu mai are nici cele necesare traiului de pe o zi pe alta, chiar si imbracamintea este ponosita, murdara si rupta din cauza nesabuintei sale.
    Privind tabloul viitorului isi da seama ca daca va continua pe calea pe care a ajuns se duce singur spre moarte si, inca de pe acum, simte durerile agoniei provocate de mustrarile de constiinta si grozava arsura a focului ce-l arde continuu.
    Dupa ce priveste aceste tablouri se hotaraste, daca a mai ramas ceva din harurile cu care Dumnezeu la inzestrat atunci cand l-a creeat, sa se ridice din aceasta mocirla a pacatelor si smerit, cu lacrimi in ochi, sa se indreapte spre Biserica si, in fata preotului, face o sincera spovada si ia hotararea de a nu mai pacatui, hotararea de a relua, din nou, intalnirea cu Dumnezeu si hranirea sufletului sau cu invataturi si rugaciuni, bucuros ca, Dumnezeu, l-a primit din nou ca fiu al sau in casa sa.
    Aceasta pilda se potriveste tuturor oamenilor de pe pamant pentru ca, fiecare dintre noi am ratacit, mai mult sau mai putin de la dreapta credinta si invatatura divina. Dumnezeu nu ne pedepseste pentru ca, uneori, am ratacit calea, dar ne osandeste pentru refuzul de a ne reantoarce de pe calea rea pe care am apucat.
    Toti aceea care: nu vin la Biserica, nu se spovedesc, nu se lasa de betie si de alte vicii, de desfranare, care traiesc necununati, care nu s-au lasat de injuraturi, vraji, descantece sau spiritism, de ura, dusmanie si de toate uneltirile diavolului, inca nu s-au intors la Tatal.
    Sfantul apostol si evanghelist Ioan, in ,,Apocalipsa" ne atrage atentia ca: ,,aceea care nu au parte de prima inviere, adica invierea din moartea pacatului la o viata noua in Isus Cristos, nici la judecata nu vor invia pentru viata vesnica, ci pentru vesnica osanda!"
    Fiul cel tanar, din parabola Evangheliei de astazi ne reprezinta pe noi, toti cei care, asa dupa cum am mai spus, am ratacit uneori, de la viata plina de har;
    Averea si bogatia sunt zilele pe care le risipim fara de folos. Sanatatea, frumusetea, intelepciunea, puterea cu care Dumnezeu ne-a inzestrat si pe care le-am facut, din mijloace ale mantuiri noastre, in unelte ale pierzari si osandei noastre;
    Roscoavele sunt fructele placeri din pacatul desfranari, care la inceput ne pare dulci, dar nu dupa multa vreme iti umplu gura de amaraciune. Si omului, inlantuit de pacate, durere in suflet, si necaz familiei sale;
    Vitelul cel gras reprezinta jertfa liturgica prin care Isus Cristos se ofera, la fiecare liturghie, celor pregatiti sa-l primeasca;
    Haina este reanoirea omului prin taina sfantului Botez cu ocazia unei spovezi sincere si complete, facuta in fata preotului;
    Inelul este aureola nemuriri si legatura permanenta a omului cu Mirele ceresc;
    Incaltamintea este calea Domnului pe care omul credincios trebuie sa mearga;
    Tara, unde s-a aciuat tanarul din parabola, reprezinta ani in care omul sta departe de Dumnezeu. Si uni stau 20 - 30 de ani, alti stau 50 sau 70 de ani, in timp ce sunt si dintre aceea care raman departe de Dumnezeu toata viata lor, pana la moarte, ca sa se ingrijeasca bine de turma porcilor (pacatelor) stapanilor lor diavoli.
    Viata ne-a demonstrat ca, pentru om, cel mai greu lucru este de a spune ,,am gresit" si, totodata, a-si recunoaste acea gresala, chiar daca aceste doua cuvinte, in general, aduc: pacea, impacarea, unirea, linistea si vindecarea ranilor sufletesti.
    Ganditi-va, cat de vindecatoare sunt aceste cuvinte atunci cand sunt rostite in familie de catre unul dintre parteneri care a gresit, ori sunt adresate copiilor in cazul in care, si noi ca parinti si educatori, am gresit in fata lor sau de aproapele nostru cu care ne aflam in dusmanie, si exemplele ar putea continua.
    Important este ca atunci cand rostim aceste cuvinte sa se faca si acea transforme in inima noastra, luand exemplu de la acest fiu tanar din Evanghelia de astazi care in momentul cand a rostit aceste cuvinte, nu s-a oprit aici, a mers mai departe cerandu-si si iertare tatalui sau pentru ca l-a suparat.
    Modul in care, acest fiu, a fost primit este modul in care si Dumnezeu se bucura pentru oaia ratacita care se intoarce la turma.
    Si aceasta parabola este continuarea celei din duminica trecuta prin care ni se explica necesitatea smereniei pentru inaltarea omului. Amin

                          Duminica lasatului sec de carne

         ,,Intrucat, nu ati facut unuia dintre acesti frati, mai mici ai Mei,
                                                                           Mie nu Mi-ati facut!"

   
Aceasta duminica ne prezinta ceea ce se va petrece in ultimul act al istoriei omeniri atunci cand Fiul Omului va veni pentru a doua ora pe pamant.
    Multi, chiar si dintre crestini considerati buni au o parere gresita despre ceea ce reprezinta, cu adevarat, crestinismul. Ei considera ca religia crestina este doctrina care, cu ajutorul legilor divine si a celor bisericesti, impiedica pe om sa faca raul si ca, omul, daca nu a facut raul niciodata se poate declara fericit, aici si in vesnicie! De aceea prin Evanghelia de astazi, Mantuitorul ne atentioneaza asupra faptului ca in ceasul mari socoteli, va acorda marele premiu, al vieti vesnice, nu acelora care nu au facut raul, fie de rusine, fie dintr-un motiv laudabil, ci acelora care s-au trudit sa faca binele !
    Nu trebuie sa uitam ca Fiul Omului va veni din nou pe pamant, dar nu cu misiunea cu care a venit prima ora, ci cu aceea pe care o marturisim cand recitam Crezul.
    Inainte ca Isus sa spuna cele din Evanghelia de astazi a spus urmatoarea pilda care se incheie cu urmatoarea concluzie: ,,Si, intrand imparatul sa vada pe cei veniti la ospat, a vazut acolo un om care nu era imbracat in haina de nunta. Intai, imparatul, l-a mustrat apoi a pus slugile sa-l lege si sa-l arunce in intunericul de afara, unde este plangerea si scrasnirea dintilor!"
    Cu toate ca Isus nu a spus ziua si ora cand se va intampla acest lucru si nici in sfanta Scriptura nu se mentioneaza aceasta, totusi a aratat care vor fi semnele acelei veniri, cum ar fi:
-          racirea credintei pe pamant dupa ce toate popoarele vor ajunge la cunoasterea sfintei Evanghelii;
-          autodistrugerea lumi de catre oameni care locuiesc pamantul; ciuma (boli) si foametea care va cuprinde tot pamantul;
-          cutremurele vor distruge orase intregi; munti vor ,,arde"; vanturile se vor inteti incat vor distruge totul in cale;
-          apa oceanelor va fierbe ca in oala pusa la foc;
-          soarele nu va mai reusi sa dea caldura sa pamantului; etc.
    Atragandu-ne atentia sa fim mereu pregatiti pentru acea ora si sa nu fim surprinsi ca si cele cinci fecioare nepregatite, din pilda celor zece.
    La marea judecata a omeniri, in fata Judecatorului Suprem, cel mai greu vor atarna faptele noastre facute din cea mai mare porunca lasata de Isus; a iubiri aproapelui si a tuturor actiunilor pe care le-am facut, pornite din aceasta porunca, deoarece premiul vesniciei va fi cel care deriva si din cele spuse de sfantul Ioan Gura de Aur ; ,,omul va fi judecat si dupa contributia pe care a avut-o la mantuirea intregi omeniri, nu numai pentru propria sa mantuire..." Iata de ce; mila si iubirea aproapelui trebuie sa calauzeasca viata fiecarui crestin.
    Lucru reese si din Evanghelia citita astazi si anume faptul ca ochii nostri si actiunile noastre trebuie sa fie indreptate spre:
-          semeni aflati in necaz, boli si durere;
-          lipsurile materiale, dar mai ales sufletesti ale aproapelui nostru, stiut fiind faptul ca Dumnezeu a luat chipul fiecarui om si s-a identificat cu lumea si mai ales cu cei suferinzi, neajutorati, aflati in durere si necaz.
    Asa incat, daca:
-          ai dat unui sarac o haina, lui Dumnezeu i-ai dat;
-          ai chemat la masa ta un om flamand, pe Cristos l-ai saturat;
-          daca ai adapat un om insetat, lui Dumnezeu i-ai dat;
-          daca ai cercetat o vaduva, un bolnav sau ai incalzit picioarele unui orfan, pe Dumnezeu l-ai cercetat si pe el l-ai incalzit.
    Trebuie sa constientizam faptul ca Isus este prezent in mijlocul nostru chiar si in aceasta lume plina de tentatii, fiind necesara doar, cautarea lui. Insa, daca nu-l vom cauta si nu vom incerca sa-l gasim, la Marea Judecata, vom auzi sentinta divina: ,,daca nu ai facut celor mai mici ai tai... mie nu mi-ai facut...mergeti de la mine..." Ceea ce inseamna ca toti aceea care-l iubesc pe Dumnezeu ajuat sufletele necajite iar cei consacrati hranesc sufletele infometate nu de paine, ci de a auzi cuvantul lui Dumnezeu.
    Prin invatatura credintei, ce drepti adapa, pe cei insetati de graiul invataturi despre viata vesnica si de apa cea mantuitoare. Prin ravna acestora ei cheama cu dragoste sub acoperamantul Bisericii pe cei straini si indepartati de ea.
    Imbraca in vesmantul veseliei si in haina mantuiri pe cei goi de fapte bune. Iar prin sfatul lor intaresc pe cei bolnavi, adica pe cei slabi in credinta, pe cei ce zac in intunericul pacatului. De aceea din Evanghelia de astazi trebuie sa retinem ca, indurarea fata de semeni nostri, aflati in suferinta, in lipsuri si iubirea faptica este supremul criteriu dupa care vom fi judecati si ca, pentru un urmas al lui Cristos, a nu face rau, este bine, insa a nu face binele, este deosebit de rau pentru un ucenic al lui Cristos. Amin.

               Duminica lasatului sec de branza (Duminica iertari)

              ,,Postul care-mi place - spune Domnul - este atunci cand imparti painea ta cu cel flamand si-l adapostesti pe cel care nu are adapost..."

    Dupa ce, in duminicile anterioare, am fost invatati ca avem datoria sa ne spovedim, apoi cum trebuie sa fie spovada noastra, ca sa ni se ierte pacatele si cat de necesara este, in economia lui Cristos, iertarea. Astazi Isus ne ofera, pe langa iertare si cea de a patra conditie a postului - adunarea de comori ( faptele milosteniei noastre).
    Postul devine timpul in care zidurile dintre om si Dumnezeu, facute din pacatele noastre prin care l-am suparat si cele dintre om si om, creeate si ele din ura si vesnica dusmanie dintre oameni, sunt distruse de iertare si iubire.
    In vechime, credinciosi posteau si faceau economie pentru a ajuta, cu economiile astfel realizate, pe cei saraci din grupul lor.
    Despre comorile pe care omul le aduna, Isus, spune ca sunt comori trecatoare care nu au nici un pret, nici in vesnicie si nici aici pe pamant.
    Pentru a ne asigura o viata buna aici pe pamant si vesnicia in viata de apoi, trebuie sa adunam urmatoarele comori:
         1. comoara iubiri, despre care se spune in sfant Scriptura: ,,chiar daca as avea toate tainele stiintei si ale cunoasteri si credinta sa pot muta munti, daca dragoste nu am, nimic nu am!" Bogatia omului cuprinde; credinta, nadejdea si dragostea.
         2. singurul mod prin care se pot darama puternicele ziduri construite intre om si Dumnezeu, prin pacatele cu care l-am suparat si cele dintre om si om este iertarea.
         3. Dupa care urmeaza cunoasterea lui Dumnezeu asa cum ne spune sfantul evanghelist Ioan in 17/3: ,,Aceasta este viata vesnica; sa te cunoasca pe tine, Dumnezeu adevarat si pe Isus Cristos pe care l-ai trimis."
         4. Credinta este conditia omului de a face fape bune care sa-i asigure mantuirea.
         5. A face voia lui Dumnezeu este o comoara personala a fiecarui fiu al lui Dumnezeu si urmas al lui Cristos, pe care o putem lua cu noi.
         6. Prin rugaciune avem minunatul privilegiu de a sta de vorba cu Dumnezeu si de a-i oferi lui totul.
         7. Prin slujirea lui Dumnezeu ne asiguram o alta comoara personala pe care o putem lua cu noi pentru ca; ,, cel ce ofera un pahar cu apa rece celui insetat...nu v-a pierde plata sa!" ne spune Mt. 10/42.
    Dupa cum cunnoastem cu toti de maine intram in marele post al Invieri Domnului in care trebuie sa respectam cele 2 cai:
         a. Abtinerea de la pacat pentru a implini postul sufletului;
         b. Abtinerea de la bucate pentru a implini postul trupului.
    Pentru ca, se stie ca, postul are trei dusmani, deosebit de activi si puternici:
-          diavolul, care-ti sopteste ca te poti mantui chiar si daca nu postesti, pentru ca postul nu este inscris intre cele 10 porunci, date de catre Dumnezeu lui Moise, cu toate ca primul caruia i s-a cerut sa tina post a fost Adam;
-          Lumea, mai ales cea de astazi care prin tentatiile ei iti distrage atentia de la mantuire spunandu-ti ca postul nu mai este la moda astazi si ca numai babele mai postesc;
-          Trupul, deasemenea, abia cand aude ca urmeaza a incepe postul se manie si se intristeaza ca urmeaza sa fie chinuit.
    Din nefericire multi crestini nu stiu care sunt cerintele adevarate ale postului pentru ca vedem cum:
         1. uni betivi se abtin de la bautura intreg postul, dar abia s-a terminat acesta ca incep din nou sa bea si sa nu se mai opreasca tot restul anului. Ori daca am incalcat porunca cumpatului am ratat si roadele postului pentru viata noastra;
         2. alti se opresc de la mancare de dulce, toata perioada postului, dar nu si de la ganduri necurate, injuraturi, ura si dusmanie;
         3. alti se lauda ca tot postul s-au rugat, au citit psalmi si alte carti religioase, stand in priveghere toate noptile, dar analizand faptele acestora, din timpul zilei, vei vedea ca nu au retinut nimic din ceea ce au citit acolo pentru ca sunt rai si neiertatori si astfel postul pentru acestea nu este inaintare pe calea mantuiri ci afundarea, mai adanc, pe calea osandei vesnice.
    Daca nu facem postul dupa canoanele bisericii, cu:
        I  infranarea totala a:
             -  gandurilor patimase de ura si dusmanie;
             - a limbi de la injuraturi.
    Sau daca din sufletul nostru lipseste; mila, indurarea, milostenia, pentru cei saraci si neputinciosi, (nu pentru cei care sunt in stare sa-ti dea in cap daca nu le dai bani) si mai ales iubirea si dragostea pentru aproapele tau, nu ai postit! Ai tinut doar o moda pe care ai vazut ca si alti o tin.
    Aceasta Duminica, a lasatului sec de branza, este numita si Duminica iertari, ea amintindu-ne de izgonirea lui Adam si a Evei din Rai pentru pacatul neascultari si ispita mandriei. Acestea au fost iertati numai dupa ce ce si-au asumat fiecare, personal, vina si au cerut indurare de la Dumnezeu.
Asemenea protoparintilor nostri; Adam si Eva si noua, urmasii lor, Dumnezeu, ne ofera multe ocazii de a ne cere iertare lui si aproapelui nostru.
    Haideti sa profitam si noi de acest timp al postului si sa-i cerem iertare lui Dumnezeu dar si aproapelui nostru pentru ca, iertare de la Dumnezeu, primim numai atunci cand ne-am scos din suflet ura fata de aproapele nostru. Asa ca, mai intai, trebuie sa ne cerem iertare uni de la alti si putem incepe chiar acum si de aici din Biserica.
    Celor care nu sunt aici sa le cerem iertare mergand la ei si vizitandu-i, iar celor care sunt mai departe, sunandu-i la telefon.
    Sa ne cerem iertare pentru toate greselile pe care le-am facut fata de ei, cu gandul sau cu fapta, cu voie sau fara de voie.
    Fara iertare, nu ne putem apropia de Dumnezeu.
    Fara iertare, nu este drum spre Paradis.
    Fara iertare nu este mantuire, fara iertare nu este post!
    Iubiti credinciosi si eu imi cer iertare pentru toate greselile mele facute cu voie sau fara de voie. Amin.

                         Duminica a I a din Postul Pastilor

,,Cine nu se inchina si nu saruta sfintele icoane, cinstindu-le, nu ca pe dumnezeii, ci ca pe niste chipuri ale persoanelor sfinte, pictate pe ele, sa fie anatema"
                                                                                          Conc. al VII le de la Niceea (787)

    Numai atunci postul isi atinge scopul cand sufletul omului este in har. Adica atunci cand omul si l-a curatat si nu mai are pacate pe constiinta.
    Pocainta fiind o curatire a sufletului pe care o faci in fata preotului si prin el in fata lui Dumnezeu, cu speranta si incredere ca vei fi iertat pentru supararea pe care i-ai pricinuit-o prin pacat.
    In fapt, fiecare crestin cunoaste ca postul imbraca cel putin doua directii principale:
         1. Ajunul cand se refuza trupului, o zi intreaga, mancarea si alte ispite;
         2. Postul, propriu zis, cand este interzis crestinului, sanatos, sa manance orice mancare de carne, lapte sau oua, pentru o perioada determinata de timp. Si in acest contest limbi sa mai injure si sa cleveteasca, iar inimi, sa mai aiba sentimente de ura, dusmanie si invidie fata de aproapele.
    Aceste acte crestinesti trebuie, obligatoriu insotite de fapte, dupa cum ne spune sfanta Scriptura: ,,credinta fara fapte este moarta," care pot sa ia forma iertari si indurari, de refuzare trupului a unor bucuri materiale si inimi unele bucuri spirituale, tot intr-o perioada de timp definita.
    Acestea se pot materializa in: renuntarea la tigara (la fumat); la o emisiune pe care o urmaresti la televizor; la cafea; la un film; la o bucata de prajitura si chiar la comoditate daca suntem un om comod. Renuntari pe care sa le oferim lui Dumnezeu pentru supararile pricinuite prin pacatele facute.
    Pocainta si postul sunt elemente necesare crestinului nu numai pentru propria sa mantuire, ci si pentru mantuirea celor din familia sa, a prietenilor, a dusmanilor, a societati in care traieste si isi desfasoara activitatea si chiar a intregi omeniri. In care vezi cate dintre rudeniile tale, prieteni sau cunoscuti tai s-au lepadat de morala crestina, s-au lepadat de credinta, de nadejde si iertare, in ultima instanta, de Dumnezeu.
    Pentru ca, la Marea Judecata, dupa cum spune sfantul Ioan Gura de Aur: ,,vom fi intrebati si despre modul in care ne-am adus contributia personala la mantuirea intregi omeniri." De aceea nu trebuie sa ramanem indiferenti fata de semeni nostri, care au devenit indiferenti: fata de Dumnezeu, fata de biserica sa.
    Trebuie sa oferim jertfele noastre si pentru intoarcerea acestor suflete sarmane la Dumnezeu, care le asteapta sa le ofere si lor viata adevarata, in Fiul sau Isus Cristos.
    Aceasta Duminica apare atat in calendarul nostru cat si in cel al Bisericii Ortodoxe ca Duminica Ortodoxiei, dar nu pentru ca ar fi dedicata Bisericii surori, care-si spune ortodoxa, si care nici macar nu exista ca Biserica in vremea cand aceasta sarbatoare a fost instituita, in anul 787 la Conciliul al II lea de la Niceea. Ci victoriei Bisericii in lupta cu cei care reusisera sa scoata icoanele din biserici si sa aboleasca cultul acestora, atat in biserici cat si in casele crestinilor.
    Pentru a nu ramane in necunostinta si a putea raspunde cu date istorice celor ce se lauda cu existenta in calendar a unei duminici dedicata bisericii lor, va voi spune in cele ce urmeaza, cadrul istorico-religios care a determinat aceasta sarbatoare.
    Primul imparat care a interzis cultul icoanelor a fost Leo Isaurul care, vroind sa faca pe plac musulmanilor ce sustineau ca, crestini, se inchina la chipuri cioplite, a dat un Edict prin care a scos in afara legii cultul icoanelor si totodata le-a scos din biserici si le-a distrus.
    In acest razboi contra icoanelor si cultului acestora se disting doua curente ce urmareau aceslasi scop, dar cu alte interpretari, in care s-au gasit si destui clerici care sa sustina aceste curent. Iata care sunt acestea:
         1. Iconoclasti au fost cei care au inlaturat si urmarit distrugerea tuturor icoanelor si oprirea cultului acestora;
         2. Iconomahi care erau niste eretici ce acceptau icoanele, ca mijloc de educare a maselor si de infrumusetare a bisericilor, dar si ei combateau venerarea acestora.
    In urma acelui Edict, dat de Leo Isaurul, un mare patrimoniu crestin, nepretuit, a fost distrus pentru totdeauna, dar au curs si mari rauri de sange din trupul crestinilor care au dorit, mai degraba martiriul, decat sa-si vada distrusa icoana cu chipul sfantului pe care-l adorau si care ii aducea aminte de Isus Cristos.
    Ultimul imparat care se lupta cu scoaterea icoanelor din biserici a fost Teofil. Dar, dupa moartea acestuia, sotia lui, imparateasa Irina si fiul acesteia Constantin al VI lea, Coproninul, la dorinta patriarhului Taraziu al Constantinopolului, au organizat, la Niceea, al VII lea Conciliu Ecumenic, in anul 787, la care au participat, din partea Papei Adrian; Petru, egumenul manastiri sfantul Sava din Roma si arhiepiscopul Romei care purta tot numele de Petru.
    Cu aceasta ocazie s-a hotarat, asa dupa cum scrie sfantul Atanasie cel Mare: ,,noi credinciosi ne inchinam la icoane, nu ca la Dumnezeu, ci la chipul pe care aceasta icoana il reprezinta" iar imparateasa Irina tine sa precizeze: ,,cine nu se inchina si nu saruta sfintele icoane, cinstindu-le, nu ca dumnezei, ci ca pe niste chipuri ale persoanelor sfinte, pictate pe ele, toti aceea sa fie anatema!"
    Dupa acest Conciliu si conform hotararilor adoptate acolo, bisericile au fost din nou impodobite cu icoane la care credinciosi se inchinau cu evlavie.
    Urmare acestei victori, asupra celor care, o suta de ani, au incercat sa scoata icoanele si cultul lor din biserici si inimile credinciosilor, s-a hotarat ca prima duminica din Marele Post sa fie dedicata acestui fapt si sa fie numita Duminica ,,dreptei credinte" cum se traduce cuvantul ortodox din greaca.
    Din nefericire suntem si astazi la un pas de a renunta la aceste minunate mijloace crestine de comemorare a evenimentelor mantuiri noastre, pentru ca asa dupa cum vedem, dupa ce aproape 5o de ani, religia a fost scoasa din scolile romanesti, dupa 10 ani de la revolutie anumiti pastori, (pocaiti), din Bacau au cerut scoaterea lor din scoli. Dupa ce un numar foarte mare de credinciosi le-au scos din casele lor, fara sa le impuna nimeni acest lucru, inlocuindu-le s-au asezandu-le langa postere cu femei goale si semne explicite ale ispitiri la desfrau.
    Acestea sunt, mai nou, idoli tineretului de astazi, prin care li se intuneca mintile si le da curaj de a urma cararile diavolului. Amin.
                                    ,,Fiule, iertate-ti sunt pacatele tale!"

    Sfanta Evanghelie de astazi ne prezinta solidaritatea pe care crestini trebuie sa o aiba cand este nevoie de interventia lor, pentru ajutorul aproapelui, dupa porunca iubiri lasata de Cristos. Ajutor ce trebuie acordat aproapelui nostru, indiferent daca este ruda, prieten sau un simplu strain care are nevoie de ajutor si mai ales de ajutorul nostru in a regasi calea spre Dumnezeu, de care s-a departat, prin pacatele si inchistarea inimi sale. Si, daca reusim sa-l repunem pe calea cea dreapta, bucuria noastra va fi, cel putin la fel de mare, ca al celor patru insi ce l-au adus pe paralizat la Isus, si la care i-a fost prezentat, in acel mod neobisnuit, prin tavan.
    Si noi aproape de fiecare data cand venim la Isus suntem neputinciosi si de multe ori paralizati de propriile noastre pacate, incat avem si noi nevoie de rugaciune pentru a reusi sa ,,ne luam din nou patul." Iar tot de fiecare data ne simtim puternici si suntem bucurosi ca ne-a spus si noua, asemenea paraliticului din Evanghelia de astazi: ,,fiule, iertate-ti sunt pacatele tale!"
    Gestul celor patru insi este si o rugaciune prin care-i cer lui Isus vindecarea celui suferind.
    Pentru ca rugaciunea sa fie primita este nevoie, in primul rand de credinta, de o credinta adevarata, asa cum au dat dovada cei patru, prin care au obtinut mantuirea paraliticului.
    Sfintele Evanghelii ne arata, nu o data, ca Isus intervine, cu puterea vindecatoare, numai atunci cand, in sufletul omului, vibreaza, la cote maxime, credinta adevarata, atat in cel care solicita ajutor pentru el insusi, ca femeia bolnava de hemoragie de 18 ani sau cand, aceasta interventie se solicita pentru altcineva, cum a facut femeia cananianca pentru fiica ei. Dupa cum s-a intamplat si in cazul celor patru din Evanghelia citita astazi: ,,Si cand a vazut Isus credinta lor, a spus..."
    Deci, numai cand a vazut Isus credinta lor mare, a intervenit cu puterea vindecatoare a dumnezeiri sale, pentru ca mai spune Isus, cu alta ocazie: ,,nu tot cel ce zice, Doamne, Doamne, va intra in Imparatia cerurilor."
    Carturari si Farisei, prezenti la aceasta minune, stiau din Legea Veche faptul ca o vindecare se produce numai dupa ce se curata pacatele din sufletul celui suferind si ca, vindecarea trupului, poate veni numai de la cel care poate ierta si pacatele.
    Ori, cine poate ierta pacatele omului ? Cu siguranta, Dumnezu. De aceea, acestea, cand aud ca-i spune paraliticului: ,,Fiule, iertate-ti sunt pacatele tale!",considera ca Isus a comis o blasfemie. Dar, Isus, le arata ca el este Dumnezeu si ca, intradevar, l-a vindecat pe cel adus cu patul, fiindca-i zice acestuia: ,,Ia-ti patul tau si mergi la casa ta!"
    Oare, ce alta dezlegare mai linistitoare si-ar fi dorit paraliticul, decat aceasta pe care, fiecare din cei care se duc la spovada, o aud rostita si de reprezentantul lui Dumnezeu pe pamant, preotul, spunand-o dupa ce; ti-ai istorisit pacatele, te-ai cait, ti-ai luat angajament sincer, de a nu mai pacatui, ti-ai cerut iertare si canon: ,,...Iara eu, nevrednicul preot, prin puterea care mi s-a dat, te iert si te dezleg, pe tine, de toate pacatele tale..."
    Daca Isus, fiind Dumnezeu, are puterea de a vedea in sufletul omului, ca printr-o fereastra, preotului trebuie sa i le marturisesti pentru a cere de la Dumnezeu, prin rugaciune, iertarea pacatelor tale.
    Dupa cum vedem, Dumnezeu, a dat puterea de a ierta pacatele unor oameni cuprinsi de toate incercarile si slabiciunile omenesti, atunci cand dupa invierea sa le-a spus apostolilor: ,,Luati Spirit Sfant, carora le veti ierta pacatele, vor fi iertate, dar si celor carora le veti tine, vor fi tinute!" Io. 20; 22/23.
    Vedeti ce mare taina a dat Dumnezeu alesilor sai ?! Mare este lauda ta, Doamne si binecuvantata lucrarea mainilor tale.
    De aceea, preotul, fiind omul lui Dumnezeu (,,Hommo Dei") fiecare trebuie sa apelam la el cu incredere si convingere ca va mijloci si pentru noi, prin rugaciunile sale, pe langa Tatal Ceresc si Fiul sau Isus Cristos ca sa ne ajute sa depasim ispitele si incercarile acestei vieti.
    De fapt, orice lucru sau lucrare, ce urmeaza sa o facem, pentru a o duce la bun sfarsit, trebuie sa o incepem cu o spalare, o curatire a sufletului prin sfanta Taina a spovezi, cu semnul sfantei cruci si cu rugaciune. Si, ajungand astfel in har, sa ne pastram in har pentru intreaga perioada cat Dumnezeu ne da timp pentru sincera cainta. Ca apoi, sigur, sa ne ferim a mai face pacate care ne-ar determina sa reluam intreaga lucrare de la inceput, fiindca, atunci, nu va mai fi atat de usor ca de prima data.
    A te spovedi este o virtute, un act de smerenie in fata lui Dumnezeu, iar virtutile, asa dupa cum cunoastem, sunt comorile pe car omul le ia cu el in vesnicie. Cel care nu-l lasa pe om sa se smereasca in fata lui Dumnezeu, este Diavolul. El il incurajeaza sa fie mandru, sa nu se umileasca, nici in fata lui Dumnezeu si nici in fata preotului.
    Sa nu se spovedeasca pentru ca, prin toate acestea diavolul isi pierde clienti si nu ar mai putea sa se faleasca cu numarul mare al adeptilor care-l urmeaza si il bine dispun.
    Trebuie sa stiti ca, bucuria si distractia diavolului, este atunci cand il vede pe om, aceasta sarmana creeatura ce si-a pierdut mintea, cum pacatuieste. In timp ce ingerul tau pazitor plange si incearca sa te scoata din bratele lui, prin mustrarea de constiinta, de multe ori chiar in timpul comiteri pacatului, diavolul rade, danseaza si se distreaza, satisfacut ca tu te balacesti in pacate ca bivolul vara in namol.
    De aceea, Biserica, va indeamna mereu si mereu, prin Sfintele Liturghii, sfintele evanghelii si glasul reprezentantilor lui Isus pe pamant: <,,Fiule, ridica-te din mocirla pacatului, dezleaga-ti latul ce te strange si du-te la Dumnezeu, curat, prin baia sfintei Spovezi. Oare, nu l-ai bucurat pe diavol destul ? Nu crezi ca ar fi timpul sa-l bucuri si pe Dumnezeu ca sa auzi si tu acele sfinte cuvinte pe care Isus le-a adresat, prin sfanta Evanghelie de astazi, paraliticului: ,,fiule, iertate-ti sunt pacatele tale!?" >Amin.

                      Duminica a III a din Postul Pastilor

,,Cuvantul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei care ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu." 1Cor. 1/18
    Sfanta cruce a devenit, prin moartea lui Isus Cristos pe ea, obiect de veneratie crestina deoarece crestinul vede in ea; Patima Domnului si sacrificiul Fiului lui Dumnezeu, pentru salvarea omeniri.
    Stie ca ea reprezinta; taria credintei, reprezinta Biserica si mantuirea. Fiind cel mai de nadejde ajutor si sprijin al omului impotriva uneltirilor si al lucrarilor diavolesti indreptate spre el.
    Aceasta sfanta Cruce nu este numai semnul, dar este si locul de intalnire al omului cu Cristos, este lemnul ingropari pacatelor noastre si izvorul vieti vesnice, dupa cum spune si sfantul apostol Petru in epistola sa, cea dintai; 1P 2/24: ,,El a purtat pacatele noastre, in trupul sau, pe lemn pentru noi, murind fata de pacate, pentru ca noi sa traim spre indreptare."
    Crucea, aceasta unealta de tortura si sperietoare, pentru poporul fenician si roman, prin Isus Cristos, devine iubita, venerata, sfanta si dorita de intreaga lume crestina.
    Astazi, prin aceasta sfanta Cruce, se binecuvinteaza orice lucrare si orice actiune umana.
    Prin acest semn se incepe savarsirea sfintelor Taine, de catre slujitori Bisericii, reprezentanti lui Isus, pana la cea de a doua venire a sa.
    Despre acest altar, al mantuiri neamului omenesc, Tertulian (160 - 240) spune: ,,Inainte si in timpul oricaror treburi omenesti, intrand si iesind..., in toate lucrarile noastre, la fiecare pas si la fiecare fapta, noi ne insemnam cu semnul sfintei Cruci."  
    Acest semn il insoteste pe om din tanara pruncie, fiind insemnat cu el la opt zile dupa nastere; primit in randul poporului crestin, prin sfanta Taina a Botezului; sub acest semn primeste sfanta Taina a Casatoriei si a procreeri; pentru ca, la umbra acestui sfant lemn sa-i fie pus, spre vesnica odihna, trupul ostenit de valurile vieti.
    Crucea este si simbolul exprimat de Isus pentru toate trairile si sentimentele omului, de aceea, in Mt. 16/24, ne aminteste: ,,Cine vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-mi urmeze Mie !"
    Urmarea lui Isus nu poate sa fie facuta de omul cuprins in mreaja viciilor si a pacatelor lumesti, nici plin de ura si rautati, fiind necesar ca, mai inainte de a lua aceasta hotarare ,,sa se lepede de sine," de omul care a fost, plin de pacate si rautati, prin Taina Spovezi, pentru ca astfel spalat, sa fie primit de Cristos.
    Crucea, nu numai ca reprezinta Invierea lui Isus, dar in aceeasi masura, semnifica si invierea noastra din pacat. Dupa cum, cel ce se leapada de aceasta universala marturisire de credinta (cinstirea sfintei Cruci) si nu se mai inchina la ea, se departeaza de Dumnezeu, se departeaza de Biserica. Ori, ,,In afara Bisericii - spune Ecleziastul - nu exista mantuire!"
    Prin semnul crucii, evrei au scapat din robia egipteana; cu ajutorul acestui semn, facut de Moise, au trecut prin Marea Rosie ca pe uscat; dupa cum, prin acest semn, Faraonul si armata lui s-au inecat. Datorita acestui semn s-au oprit raurile de sange a martirilor si marturisitorilor credintei in Cristos.
    Crucea, la care Isus Cristos face aluzie, chiar inainte de moartea sa, si despre care ne spune sa o luam si cu care sa-l urmam, imbraca cel putin doua forme:
         a. Cruci exterioare: supararile, necazurile, bolile, pierderile si pagubele, neplaceri familiare, jigniri din partea rudeniilor sau al prietenilor, etc.;
         b. Cruci interioare care reprezinta lupta sufletului cu patimile lui si, cu cele ale trupului in care locuieste.
    Lupta noastra cu aceste cruci poate sa fie mantuitoare, dar uneori si datatoare de osanda !
    Interesant este faptul ca, desi ii simtim durerea cu care ea ne apasa, tot nu incercam sa-i usuram greutatea, ramanand pe mai departe, sub aceasta greutate.
    Refuzam sa acceptam acea prima conditie de usurare a crucii; ,,lepadarea de sine." Fiecare isi poarta crucea cum doreste, din aceasta cauza, de cele mai multe ori, nu este usoara si uneori chiar anevoie de purtat dar cu toate acestea, nu fiecare om o priveste in lumina harului daruit de Isus rastignit pe ea. Nu o pune in slujba lucrari mantuiri sale, nu o mai accepta ca ajutor in apararea sa ci, mai degraba, acuzator al osandiri sale. Si aceasta pentru ca avem o inexplicabila dusmanie fata de noi insine ! Uitam sau neglijam cu buna stiinta realitatea umana si anume ca viata crestina incepe, intotdeauna, cu Taiana Spovezi. Se continua prin lupta cu aceste patimi (cruci interne si externe) si se incheie prin rastignirea noastra alaturi sau nu, de Cristos ! Amin.

                  Duminica a IV a din Postul Pastilor

           ,,De poti crede, toate sunt cu putinta, celui ce crede." Mc. 9/23
    Sfanta Evanghelie, pe care am ascultat-o astazi, ne prezinta rugamintea unui tata adresata lui Isus pentru fiul sau bolnav de o boala grava, - epilepsia.
    Inainte si pe timpul vieti publice a lui Isus, era convingerea generala ca, toate necazurile ce se abat asupra omului sunt urmarea faptului ca persoana respectiva nu se mai afla sub protectia divina si ca, a trecut sub cea a diavolului. Situatie in care acesta isi trimite slujile sale, care-l ,,muncesc" necontenit. La fel cum au procedat si cu acest tanar.
    Sigur ca, cei mai afectati de bolile sau necazurile copiilor sunt parinti. Ei sunt primi care intervin pentru ameliorarea stari de sanatate a acestora. De aceea, ne putem inchipui, ca si acest tata a intreprins toate demersurile umane posibile la acea data pentru ameliorarea stari de sanatate a fiului sau.
    Printre acestea fiind, asa dupa cum ne spune sfantul evanghelist Marcu, si prezentarea copilului la ucenicii lui Isus, dar rezultatul nu a fost cel asteptat. Acest tata, vedem din sfant Evanghelie, are dorinta, legitima de altfel, de a-si vindeca fiul vindecat dar nu avea suficienta incredere in nici unul dintre cei la care a apelat.
    Chiar si lui Isus, despre care auzise cate minuni a facut, ii spune: ,,daca poti ceva, ajuta-ne!". Tatal acestui tanar este necredincios si plin de indoieli, nu are incredere nici in Isus pentru ca ii solicita mila fata de ei, spunand: ,,fie-ti mila de noi!" si nu-si dezvolta credinta care trebuie sa o aiba in puterea dumnezeiri lui Isus.
    Isus cunostea destul de bine necazul tanarului, deasemenea stia, tot asa de bine, si durerea din sufletul acestui parinte, dar dorea sa-l constientizeze, nu numai pe acest tata, dar si pe cei prezenti la aceasta intamplare, cum a facut-o si cu alte ocazii, de faptul ca numai credinta puternica, aduce mantuirea. Si ca, dubiul si indoiala amana sau chiar pierd mantuirea. De aceea, inainte de a interveni, ii spune, in fata celor prezenti: ,,De poti crede, toate sunt cu putinta, celui ce crede!" Mc. 9/23.
    Impresionat de Isus Cristos, tatal cu lacrimi in ochi spune, hotarat: ,,Cred, Doamne !" moment in care Isus intervine, la fel cum a facut-o si cu alte ocazii, aratandu-si puterea dumnezeiri sale, doar prin puterea cuvantului poruncind diavolului sa iasa din tanar si sa nu se mai intoarca niciodata la el.
    Prin aceasta interventie, descrisa de sfanta Evanghelie de astazi, Isus, readuce in mesajul invataturilor sale, nevoia postului si a rugaciuni spunandu-le ucenicilor sai, care nu reusise sa-l vindece pe baiat: ,,Acest soi de demon nu poate fi scos decat cu post si rugaciune!" Mc. 17; 20/21
    Si, iata cum, nevoia postului a fost instituita de Biserica avand la baza invatatura lui Cristos si viata sa, faptul ca, inainte de a-si incepe viata publica, a postit 40 de zile, la fel ca Inaintemergatorul sau, care se pregatea pentru a se achita de menirea pentru care a fost nascut ca o binecuvantarea a unor oameni inaintati in varsta, Zaharia si Elisabeta.
    Postul, nu numai ca, curata trupul de toxine, dar, mai ales, spala sufletul de ispite si pacate prin; reducerea prisosului de energie din alimentele de dulce consumate, meditatia omului despre viata sa, despre Patima Domnului si relatia lui cu Creatorul sau - Dumnezeu - Tatal.
    Rugaciunea este cel de al doilea mijloc de mantuire, aflat si din Evanghelia de astazi, pentru ca duce la vindecarea trupului de porniri dezordonate sau dezonorante si curata spiritul uman, prin concilierea directa si intima a omului cu Dumnezeu. Fiind cel mai simplu si mai usor mijloc de a sta de vorba, asa dupa cum doresti tu, cu Dumnezeu.
    Necesitatea rugaciuni deriva din nevoia omului de a se destainui, de a-si face propriul examen de constiinta in fata Creatorului sau, din faptul ca, prin Jertfa Fiului lui Dumnezeu am devenit fii adoptivi ai lui Dumnezeu si frati ai lui Isus Cristos.
    Referitor la rugaciune ,,apostolul neamurilor" sfantul Pavel, in 1 Tim. 2/8, spune ca trebuie sa ne rugam: ,,in orice loc, fara manie si fara indoiala."
    Luand acest exemplu, adevarati crestini se roaga mereu, fie pe margelele de rozar, fie intonand calea crucii, fie solicitand preotilor oficierea de sfinte Liturghii pentru ei, familiile lor, prieteni sau cunoscuti, dar, mai ales pentru Sufletele sarace din Purgator, pentru care nu are cine sa se roage, etc.
   Este bine de retinut, chiar si din aceasta sfanta Evanghelie, a IV a din Postul sfintelor Pasti, ca orice cerere adresata lui Dumnezeu, personal sau prin intermediul aproapelui nostru, ori solicitarea unor sfinte liturghii trebuie insotita de conditia ,,sine qua non" a credintei, fara dubiu sau indoiala, ca Dumnezeu ne va asculta si ne va ,,apuca de mana" si ne va ridica, la fel cum a facut cu tanarul din Evanghelia de astazi. Amin.

                             Duminica a V a din Postul Pastilor

                 ,,Si, cel ce vrea sa fie intâiul, sa fie sluga tuturor ! "
                                                                                               Mc. 10/44
    Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la cea de a V a Duminica din post cand, odata cu apropierea Floriilor si a jertfei lui Isus pe sfânta cruce, creste si emotia crestinului adevarat fata de evenimentele la care urmeaza sa asiste si care, pentru aducere aminte, se repeta an de an.
    Despre evenimentele care urmeaza sa se petreaca le vorbeste si Isus ucenicilor sai urcand drumul spre Ierusalim si care aveau in centru tocmai Patima, si moartea sa pe cruce.
    Bucuria care cuprinsese intreaga Iudee pentru sarbatoarea pastilor evreesti, va aduce, pentru Isus si pentru ucenicii sai, o mare durere si tristete. Si, cu toate ca Isus incerca sa-i pregateasca pe ucenicii sai pentru tragicele evenimente ce vor urma, odata cu sosirea sa in Ierusalim, acestea nici macar nu-l auzeau. Gandurile lor, vazand euforia multimi care-i urma, îi duc spre ideea ca Isus, ajuns la Ierusalim, va fi primit si inscaunat ca un imparat pamantesc al iudeilor ce va zdrobi jugul roman ce apăsa poporul. Nu aud chinurile si batjocurilor la care Isus va fi supus, dar nici macar nu realizeaza profetia Invieri sale dupa 3 zile, ci ramân cu mintea la marirea pamanteasca la care sperau cand li se vorbea de Imparatie. Nefacand diferenta intre imparatia pamanteasca si Imparatia cereasca pe care o propovaduia Isus. Dovada fiind cererea celor doi frati, fii lui Zevedeu, care vin si-l roaga sa le dea scaunele cele mai de vaza, dea dreapta si dea stanga sa in Imparatia lui Isus.
    De aceea, Isus, vazand ca aceştea nu au inteles despre ce imparatie este vorba le spune: ,,Nu stiti ce cereti!" dupa care le atrage atentia ca urmeaza sa bea un pahar foarte greu si-i intreba daca vor fi in stare sa bea un asemenea pahar. Acestea raspund, fara a sta sa judece: ,,Putea." De aceea Isus face aluzie la moartea si chinurile de martiri pe care le vor suporta atunci cand vor bea paharul la care se referea Isus, intrevazand moartea lui Iacob, care a fost ucis de Irod si surghiunul lui Ioan pe insula Patmos, din ordinul tiranului imparat Domitian.
    Si, fiindca aceasta convorbire cu fii lui Zevedeu se petrece in prezenta celorlalti ucenici, si vazand ca ei au fost primi care cer putere in noua imparatie, acestea devin invidiosi, atat pe ei cat si pe mama lor, care asa dupa cum spune sfantul evanghelist Luca, a intervenit si ea la Isus pentru a acorda fiilor sai favoruri lumesti.
    Iata ce usor apare mania si invidia in sufletul omului!
    De aceea Isus, avand in vedere misiunea pentru care-i pregateste, intervine din nou pentru indreptarea gandurilor lor si le da o lectie despre adevarata marire si pozitie de sef peste alte suflete, atragandu-le atentia ca ei nu trebuie sa fie asemeni domnitorilor si carmuitorilor neamurilor care le stapanesc, ci: ,,care vrea sa fie între voi întaiul, sa fie sluga tuturor !" pentru ca si el, Fiul Omului ,,nu a venit ca sa i-se slujeasca, ci ca el sa slujeasca si sa-si dea viata, ca rascumparare, pentru multi!"
    Si, pentru a fi mai convingator, cu toate ca in decursul celor trei ani de activitate publica Isus le-a demonstrat de nenumarate ori, ca nu cauta si nu a cautat marirea lumeasca, la Cina cea de Taina, ia ligheanul si prosopul si face cea mai umila munca ce se putea face, aceea de a spala picioarele ucenicilor sai, pentru ca acestea sa nu uite niciodata umilinta la care trebuie sa se supuna pentru a fi mai mare in Imparatia cerurilor care le-a fost promisa de Cristos.
    Din nefericire, atat credinciosi, cat si clericii din zilele noastre sunt cuprinsi de pacatele pe care Evanghelia de astazi, prin gura lui Isus le condamna, si anume: mânia, ura, invidia si marirea desarta.
    Ultima fiind dorinta omului de a accede la functii cat mai mari pe scara sociala, dar nu pentru a ajuta pe cei mai mici ci pentru a-i fi lui mai bine. Si cu cat este mai sus cocotat pe aceasta scara, cu atat considera ca are mai putine datorii fata de semeni sai de la care asteapta sa fie slujit.
    Credinciosi, dar si clericii zilelor noastre au inversat prioritatile. Primi sunt invidiosi pe preoti, pe pozitia si starea lor materiala, din care, pentru a se apara statutul clerical a iesit si urmatorul proverb care lasa, acest grav pacat, necondamnat: ,,sa nu faci ce face popa, sa faci ce zice popa !" In timp ce, cei din a doua categorie - preoti - îsi doresc si chiar se zbat sa faca tot ceea ce face un laic, fara pregatire pastorala, cum ar fi: inlocuirea sau cumularea pricesnelor cu cântece populare, cu expresii indirecte sau directe la desfrau, organizarea de baluri pentru tineri, in care se da frau liber dansurilor ispititoare la destrabalare, comercializarea a diferitelor bauturi in scopul obtineri de foloase materiale, oferindu-le necumpatatilor si celor cazuti in patima betiei si... va las, incontinuare, pe dumneavoastra sa completati aceasta lista cu preocupari ce nu sunt in concordanta cu statutul clerical.
Si, pentru ca eu consider ca predicile nu sunt numai pentru indreptarea laicilor, dar ca prin studiul necontenit pe care un cleric il face, pentru a pregati aceste predici, trebuie sa duca si la indreptarea lui, a celui care este ales sa propovaduiasca cuvantul vieti, incat cuvantul lui sa fie asemeni faptelor sale. (Vezi si reflectii despre preot, mai jos pe acest blog, in articolul Hommo Dei).
    Cel mai potrivit timp de pocainta pentru fiecare dintre noi, laic sau cleric, este postul. Fiecare zi de post trebuie asemanata cu niste trepte sau scari. Cu fiecare zi in care urcam, prin post, rugaciune si fapte bune, ne apropiem de Isus si va duce la culminare hranirea cu Trupul si Sangele Domnului.
    Acesta este cel mai favorabil timp al ,,lepadarii de sine" adica, lepadarea: uri, mariri desarte, desfranari, necredintei, betiei, etc. si de imbratisare a: rugaciuni, smereniei, umilintei, milosteniei si mai ales fapta cea buna, garantia mantuiri omului.
    Sfantul apostol Pavel spune ca, timpul pocaintei, al impacari cu Dumnezeu, este cel prezent si nu cel viitor, pentru ca nu stim ce ne ofera viitorul. Ori, nu este durere mai mare ca aceea de a parasi aceasta lume neîmpacat cu Dumnezeu.
    Daca vrem sa fim primi in aceasta lume, atunci sa ne intoarcem ochii spre ceea ce Stapanul ei ne-a lasat si anume ca, el; ,,nu a venit sa i se slujeasca, ci pentru ca el sa slujeasca si sa-si dea sufletul rascumparare pentru toti!". Amin.

                                           Duminica Floriilor

                        ,,Binecuvantat este cel ce vine intru numele Domnului"
                                                                                              Io. 12/13

    Intamplarile din Duminica Floriilor ar trebui sa fie pentru fiecare crestin sfinte invataturi nu numai pentru ca ne inalta si ne duc in Imparatia lui Dumnezeu, dar si pentru ca, respectandu-le, sunt chezasia sanatati acestei vieti, trecatoare, de pe pamant.
    Din cele petrecute in urmatoarele zile dupa intrarea triumfala a lui Isus in Ierusalim trebuie sa retinem cat de schimbatoare este fata multimilor, care daca astazi sunt cu tine, laudandu-te si adulandu-te, maine, prin manipulare, iti vor cauza cel mai mare rau.
    Daca astazi omul iti este prieten, maine poate fi calaul tau.
    Pentru a intelege si cauza pentru care multimile care-l primesc pe Isus in Ierusalim ca pe un imparat este necesar sa facem o mica incursiune in sfanta Scriptura, care este si istoria poporului ales.
    Datorita numarului mare de popoare care au ravnit la Tara Sfanta, aceasta a fost ocupata si pradata in mod repetat de popoarele vecine dar si de altele barbare. Si din aceasta cauza, un numar din ce in ce mai mare al iudeilor plecau din tara si se stabileau printre straini, in alte tari. Cea mai mare migratie a lor s-a inregistrat odata cu robia babiloniana din secolul al VI lea cand un mare numar de evrei nu s-au mai intors in tara natala. Numarul acestor emigranti ajunsese foarte mare incat ameninta insusi existenta poporului iudeu in granitele tari. De aceea reprezentanti religiosi ai acestora au hotarat si dispus tuturor evreilor, indiferent unde s-ar afla ca, odata pe an, de Pastile lor, sa se intoarca la Ierusalim si sa se roage, impreuna, in Templul Sfant.
    Acest fapt a dus si la mentinerea lor ca natiune si la consolidarea aliantei facute de Moise cu Dumnezeu, reusindu-se pastrarea identitati nationale si a unitati spirituale a acestui popor.
    Dupa cum am aratat, acest pelerinaj era premergator sarbatorilor pascale si cei raspanditi printre straini se intorceau in Israel cu mai multe zile inainte de acestea pentru a sta mai mult timp impreuna cu rudeniile lor si a afla ce s-a intamplat in ultimul an in Tara Sfanta. La el participau, aproape in totalitate, toti evrei, de la mic la mare, de la tanar la batran, fiind o adevarata placere a reuniuni tuturor. Asa se explica si numarul desosebit de mare al populatiei ce se gasea in Ierusalim si in satele din jur in ziua intrari Domnului in Ierusalim.
    Cu ocazia rugaciunilor de la Templu se citeau pasaje mari din sfanta Scriptura si, evident, se punea accent pe profetiile si proorociile facute la adresa poporului ales de Dumnezeu prin aceste voci. In care se vorbeste despre trimiterea de catre Dumnezeu a unui Salvator pentru neamul iudeu care sa-l salveze din mainile barbare si sa ridice jugul cotropitor al ocupantului strain, redand libertatea mult dorita si asteptata.
    Si, pentru ca, nu cu mult timp in urma, un nazarinean care se gaseste printre ei, cu numele Isus, a inviat din morti pe un anume Lazar din Betania si despre care s-a auzit in tot Israelul, ca a mai inviat pe fiul unei vaduve din Naian, pe fiica lui Iair, ca a vindecat si a insanatosit atatea bolnavi din randul poporului iudeu: leprosi, ologi, orbi, posedati de duhuri rele, etc. Cand il vad intrand in Ierusalim, conform proorociei lui Zaharia: ,,calare pe un manz de asina" convingerea ca, Isus din Nazaret, este acel Izbavitor mult asteptat si promis, de secole, de Dumnezeu ca sa se lupte cu ocupantul strain, sa-l nimiceasca si sa redea libertate poporului, este generala.
    De aceea toti il ovationaza si-i asigura o intrare triumfala in Ierusalim, intampinandu-l cu ramuri de maslin, flori si crengi de palmier si, cu hainele lor aruncate in cale, precum un covor pus in fata imparatilor pamanteni intorsi victoriosi de la razboi.
    Toti sunt bucurosi si salta de bucurie, cantand: ,,Osana ! Fiul lui David ! Imparatul lui Israel. Binecuvantat este cel ce vine intru numele Domnului !" Io. 12/13.
    In aceasta manifestatie, aproape unanima, se afla si mai mari religiosi ai poporului, care vazand ca admiratia poporului se indreapta spre cel care a dat dovada practica a sfinteniei sale, prin minunile pe care le-a facut in mijlocul acestui popor si, simtind amenintarea statutului lor, rosi de invidie, uneltesc schimbarea directiei acestei puternice manifestatii de entuziasm.
    Si, dupa cum ne istorisesc profeti Vechiului Testament si sfinti evanghelisti, reusesc. Isus, chiar daca vede ca, toate aceste aclamatii sunt pentru el, nu se bucura, ramane ingandurat privind in departare deoarece stie ca un Dumnezeu, cat de schimbatoare este multimea si, asa dupa cum afirma un confrate, ,,aceasta multime nu-si va aminti peste cateva zile de ce este atat de ragusita si nu poate sa strige mai tare ,,Rastigneste-l ! Rastigneste-l !"
    Deasemenea stie ca, ea nu-l doreste, de fapt pe el. Poporul are cu totul alte nazuinte pe care le asteapta a fi rezolvate, in cu totul alt mod, decat cel pe care-l reprezinta Isus.
    Vede agonia din Gradina Ghetsemani si transpiratia de sange; vinderea ucenicului sau si arestarea; procesul si batjocura la care va fi supus; lepadarea lui Petru si chiar ii vede pe ucenici sai fugind.
    Simte spini, care se infing in frunte, siroaiele de sange ce-i brazdeaza fata, piroanele care-i patrund in palme si picioare, dar si tot ceea ce se va intampla, in veacurile viitoare, cu poporul ales, cu Templul Sfant si cu Ierusalimul.
    Astazi se incheie Postul Mare, al Sfintelor Pasti si incepe Saptamana Patimilor lui Isus, cele liber asumate pentru a ne ispasi pe noi de intunericul iadului si a ingropa pacatele omeniri daruindu-ne lumina si viata vesnica.
    Sfintele Evanghelii din post ca si cele din Triod v-au indemnat la spovada. Predicile din aceste duminici v-au explicat necesitatea Pocaintei. Voua v-a ramas doar dispozitia sufleteasca de a urma indemnurile si invatatura lui Isus.
    Oare v-ati nevoit in acest mare post sa le aplicati in viata de zi cu zi, spovedindu-va si impartasindu-va ?
    Daca nu ati facut-o pana acum, nu mai amanati ca si asa timpul este scurt si lucrarea preotilor multa. Spalati-va sufletele in baia sfintei Spovezi pentru a reusi sa va nutriti, curati, cu Trupul si Sangele Domnului ,,ca sa aveti viata in voi." Si astfel, prin aceasta viata, sa primiti in inimile voastre lumina sfintei Invieri.
    In aceasta saptamana se prefigureaza, asa dupa cum am mai spus, comemorarea Patimelor lui Isus si jertfa sa pe Altarul mantuiri. In seara cea de Taina, din Joia Mare, se cuvine sa fim prezenti cu toti in Biserica pentru a asculta, cu evlavie si cutremur, procesul Domnului Nostru Isus Cristos, istorisit de catre cei 4 evanghelisti in cele 12 Evanghelii ale lor. Si sa ne rugam, impreuna cu Isus, care s-a rugat, nu numai pentru ucenicii pe care i-a ales, ci si pentru intreg neamul crestinesc, castigat prin Jertfa sa.
    In acest timp, cand Biserica impreuna cu Isus si cu intreg corul ingeresc fac rugaciuni pentru noi, nu avem voie, ca noi, sa facem alte lucruri. Oare, putem sa ne simtim impliniti, facand altceva in timpul cand, Mielul lui Dumnezeu, insetat de oboseala si urcarea Golgotei sub greutatea crucii, plin de sange, cere apa ?
 Iar in Vinerea Mare, vrei sa fii si tu unul dintre calai care-i strapung mainile cu piroane si-i apasa cununa de spini pentru a intra, mai adanc, in trupul Sfant ?
    Oare vei lipsi, in aceasta seara a Prohodului, de la rugaciunile, cele dimpreuna facute, cu Maica Domnului, femeile indurerate si ucenicul iubit ca sa-i aline lui Isus durerile mortii ?
    Doar, nu vrei, cumva sa fi si tu ucenicul ce i-a dat ultima sarutare ori Petru si ceilalti ucenici, care s-au lepadat de el si care, cand avea mai mare nevoie de ei, l-au parasit ?
    Daca in aceste zile ale durerilor lui Isus nu-l ajuti sa-si duca crucea prin rugaciunile tale si nu participi la agonia lui Isus, premergatoare crucificari si la ultimelor sale clipe, inainte de ,,sfarsit," nu ai cum sa traiesti, cu lacrimi de bucurie, glorioasa Inviere a Fiului lui Dumnezeu. Amin.

                               Duminica Tomi  (a II a dupa Pasti)

                                   ,,Domnul meu si Dumnezeul meu !"
    Sfantul apostol Toma a fost ales de catre Dumnezeu pentru a da cele mai puternice si autorizate marturii despre misterele si adevarurile de credinta.
    Prima marturie o da, asa dupa cum am auzit din Evanghelia de astazi, la opt zile dupa Invierea Domnului, cand Isus se arata, pentru a doua ora ucenicilor sai, ascunsi de frica iudeilor in foisorul din Ierusalim, cand Toma se convinge, asa dupa cum a cerut, prin propriile simturi de urmele lasate de uneltele de tortura pe trupul lui Isus.
    Cea de a doua marturie de credinta, o da acest apostol, la Adormirea Maicii Domnului cand, tot asa, din vrerea lui Dumnezeu, ajunge numai dupa ce trupul Preacuratei este asezat in mormant si cand cere si primeste, de la autoritati aprobarea deshumari, demonstrand si marturisind, impreuna cu ceilalti apostoli si apropiati, prezenti la mormant, ca Preacurata Fecioara Maria a fost ridicata cu trupul la cer. Deci, un alt adevar de credinta pe care-l marturisim, noi crestini.
    Dovada demonstrari Invieri lui Isus pe baza constatari prin propriile simturi a urmelor de tortura pe trupul Domnului era necesara pentru: alungarea indoielilor viitoare din inimile unor crestini, intarirea credintei celor in dubiu si, nu in ultimul rand, convertiri unui mare numar de pagani dealungul istoriei. Dovedit de numarul impresionant de mare al acelora care au imbratisat credinta in noua religie bazandu-se pe forta acestei, apostolice, marturisiri a lui Toma.
    Sfanta Evanghelie il mai numeste pe Toma si ,,Geamanul" fara a specifica cu cine este geaman. Eu cred ca este geaman cu mine si cu tine, iubite crestine pentru ca, in fiecare dintre noi sunt prezente unele din sentimentele traite, in acele zile, de apostolul Toma.
    In fiecare dintre noi au existat sau poate mai exista: pesimismul, indoiala sau neincrederea, intr-o mai mica sau mai mare masura, spre deosebire de el in care aceste sentimente s-au stins atunci cand a cazut la picioarele lui Isus si a exclamat, cu lacrimi in ochi : ,,Domnul meu si Dumnezeul meu !" Marturisind, astfel, lumi intregi adevarul de netagaduit al Invieri lui Isus.
    Cu toate ca Toma a marturisit, la fel ca si uni dintre ceilalti ucenici, ca este dispus, mai degraba sa moara, impreuna cu Isus decat sa-l paraseasca, dar, dupa cum consemneaza sfantul evanghelist Ioan in cap. 11, versetul 16, acestea cand au vazut ca Isus este arestat in Gradina Ghetsemani, de frica au uitat tot ceea ce promisesera nu cu mult timp in urma.
    Sfantul apostol Petru chiar s-a lepadat de trei ori de el. Si, in acest fel se poate explica faptul ca, in seara zilei in care a inviat Isus, se gaseau doar zece, din cei 12 ucenici in foisorul din Ierusalim. Toma, probabil, fiind mai fricos nu s-a ascuns impreuna cu ceilalti, preferand o alta ascunzatoare, sau aceasta a fost, dupa cum am spus, vrerea lui Dumnezeu, sa nu fie prezent la prima intalnire pentru a putea da marturia convingeri prin simturi.
    Dragostea lui Isus pentru ucenici sai o vedem, nu numai din rugaciunea speciala, pe care a adresat-o Tatalui, dar si din faptul ca s-a intalnit cu ei chiar in seara zilei in care a inviat.
    Prima grija a lui Isus, dupa ce Tatal l-a inviat, a fost aceea de a-si linisti ucenicii, aratandu-se si spunandu-le : ,,Am fost mort si iata ca sunt viu, in vecii vecilor !"
    Sfanta Evanghelie ne istoriseste, incontinuare, ca si misiunea de propovaduire a ,,vesti bune" s-a facut tot la prima aratare a lui Isus, dupa Inviere, cand le-a spus: ,,Precum m-a trimis pe mine Tatal, asa va trimit si eu pe voi." Io.20/21, dandu-le si puterea de a ierta pacatele: ,,carora le veti ierta pacatele, vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute!" Io. 20; 22/23.
    Cu toate ca, asa dupa cum ne spune sfanta Evanghelie, la prima intalnire cu Isus, apostolul Toma a lipsit, si el a raspandit cuvantul Evangheliei in tinuturile: mezilor, partilor, persilor si in India unde a suferit moarte de martir pentru credinta sa.
    Aratarea lui Isus, la cele opt zile de la inviere si tot la atatea, dupa incredintarea raspandiri evangheliei ,,tuturor neamurilor" a daruit crestinilor o alta sfanta invatatura : ,,Fericiti cei ce nu au vazut si au crezut." Io. 20/19. Evident ca omul, ajuns la aceasta putere a credintei, este un om aflat mereu in prezenta lui Dumnezeu, aflat in har, de aceea cuvintele urmatoare ale lui Isus : ,,nu fi necredincios, ci fii credincios " Io. 20/29 sunt indemnul lui Cristos si obligatia tuturor crestinilor pentru dobandirea vieti de veci, castigata noua, acolo pe lemnul crucii, de Fiul lui Dumnezeu, chezasia mantuirii noastre.
    Isus, nu numai ca a inviat, atunci, cu mai bine de doua mii de ani inainte, dar el invie si astazi in inimile tuturor celor care-l iubesc si-i urmeaza invatatura, al acelora pentru care s-a jertfit, dupa cum spune sfantul apostol Pavel in Gal. 2/20 : ,,traiesc prin credinta in Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit si s-a dat (morti) pentru mine !" Amin.

                  Duminica Mironositelor (a III a dupa Pasti)

                 ,, ...spuneti-le discipolilor; A inviat din morti!" Mt. 28/7

    Femeile mironosite sunt primele martore ale invieri, dupa cum tot ele au fost si martorele morti si ingropari Domnului.
    Printre martiri si marturisitori credintei peste veacuri s-au gasit zeci de mii de femei care au preferat botezul sangelui, decat lepadarea de Cristos si aceasta pentru ca Mantuitorul a fost primul care s-a aplecat asupra soartei femei in societate si a adus-o din starea de sclava si supusa barbatului in cea de egala acestuia, fiind alaturi de barbat: ,,impreuna mostenitoare a darului" 1Petru 3/7.
    Noul Testament precum si sfanta Traditie ne spune ca la poalele crucii lui Isus, in momentul rugaciuni sale catre Tatal, in care cere iertare pentru calai sai, s-au aflat: Maria Magdalena, prima femeie apostol al Domnului la Roma si in Franta; Salomeea mama celor doi fii a lui Zevedeu; Ioana, sotia dregatorului Husa (sau Cuza), cel din slujba imparatului Irod; Suzana, despre care se spune ca a fost sora unuia dintre mari invatati si filozofi ai vremi, Gamaliel; Marta si Maria sunt surorile lui Lazar, cel inviat dupa patru zile, de Isus.
    Impreuna cu ele au fost doar trei barbati: Iosif din Arimateia; Nicodim, cel care l-a vizitat noaptea pe Isus pentru a-i cere sfat si Ioan, ,,ucenicul pe care-l iubea Isus" Io 13/23. Toti au devenit, peste 3 zile, martori Invieri, constatand lipsa lui Isus din mormant dar si, mai tarziu, beneficiari vederi lui Isus inviat.
    Femeile mironosite au dat lumi pe femeia crestina, cea care stie sa fie si sotie devotata si sfatuitoare de taina a sotului ei, dar si mama plina de dragoste si iubire fata de pruncii sai, gata in orice moment, sa se lupte pentru ei si familia sa, ca o leoaica pentru pui sai. Si care, a impletit obligatiile pentru sot si familia sa, cu rugaciunile catre Dumnezeu, tragandu-si puterea din izvorul apei vii al Bisericii lui Cristos.
    Femeia crestina este o pilda pentru alte femei, pentru ca si comportamentul ei, se trage din pilda oferita tuturor femeilor de catre Mama lui Isus, Preacurata Fecioara Maria, care s-a supus hotarari divine, fara nici o cartire, devenind mama Fiului Sau si Mantuitorului nostru.
    Femeile mironosite sunt, intradevar, primele care merg la mormant si primele carora ingerul le spune ca Isus, nu numai ca nu este in mormant, dar ca a si Inviat. Insa, cu toate acestea, mesajul invieri nu le era adresat lor, ci apostolilor. Ele fiind doar mesagerele invieri.
    Cele care urmau sa duca aceasta veste apostolilor, care-l asteptau infricosati. Mesajul primit de femeile mironosite a cutremurat intreg Ierusalimul pentru ca, daca apostoli, de frica batjocurilor si a persecutiilor stateau ascunsi, soldati, pusi sa pazeasca mormantul, fug timorati in cetate sa-i anunte pe sefii lor si pe mai mari preotilor ca nu s-au achitat de sarcina primita si ca mormantul este gol. Acelasi cutremur cuprinde intreg Sinedriul deoarece calai lui Isus nu stiu cum sa-si ascunda faradelegea comisa si folosesc tot felul de metode pentru a opri raspandirea vesti invieri Domnului, inclusiv spaga pe care o platesc soldatilor ca sa nu spuna adevarul. Si, iata cum, astazi, cei speriati nu mai sunt ucenicii lui Isus, care ies din ascunzatori si, cu mult curaj, anunta invierea Domnului, ci calai sai. In timp ce primi, plini de har, ies la lumina bucurosi ca au fost ucenicii lui Cristos, este randul celor din a doua categorie sa se ascunda de rusine si probabil din cauza mustrari de constiinta la gandul ca, afirmatia soldatului roman, prezent cand Isus si-a dat sufletul: ,,Intradevar, Fiul lui Dumnezeu a fost acesta!" Mc. 15/39, s-a confirmat.
    Pentru credinta lor in Cristos, femeile mironosite au primit de la Dumnezeu ajutor, pe ingerul care a ridicat piatra grea ce acoperea mormantul sfant, ca sa poata vedea ca acesta este gol, facandu-le primele partase ale sperantei invierii Domnului.
    Oare, am reusit si noi ca, odata cu invierea Domnului, sa avem ridicata piatra grea cu pacatelor prin care; uni o luna, alti un an si alti chiar mai mult, l-au suparat pe Dumnezeu?
    Bucuria Invieri este, pentru omul credincios, pe langa bucuria invingeri si bucuria spalari sufletului crestinesc de murdaria pacatelor ce-l apasa, inainte de sfanta Taiana a Spovezi.
    Crestinul devine martorul invieri de fiecare data cand participa la sfanta Liturghie si se impartaseste cu hrana vieti, deoarece in el lumineaza credinta in Fiul lui Dumnezeu, mort pentru pacatele omeniri, dar inviat pentru dobandirea vieti vesnice.
    Dupa cum, mesajul invieri adus de femeile mironosite si raspandit in Ierusalim a zguduit orasul si pe toti calai lui Cristos, asa si sufletul omului pacatos este zguduit si cutremurat de ,,biciul" lui Dumnezeu, care este constiinta. Amin.

                    Duminica a IV a dupa Pasti a Paraliticului

                            ,,Voiesti sa te faci sanatos ?!" Io 5/6
    Sfantul evanghelist Ioan ne pune in fata ochilor un eveniment din activitatea publica a lui Isus petrecut la lacul Vitezda (,,Poarta oilor" sau ,,Casa indurari"), unde a soseste intr-o zi de sambata.
    Aici, in jurul lacului si la cele cinci locuri de acces in lac vede o ,,multime de bolnavi; orbi, schiopi si uscati..." Io. 5/2, care asteptau indurarea divina pentru a fi vindecati si salvati de neputintele lor.
    Aceasta imagine, evanghelica, imi aduce in minte marele numar de bolnavi, asemenea celor mentionati de sfantul evanghelist Ioan in pericopa de astazi, care s-au perindat cu carucioarele, carjele si ,,paturile" lor in fata ochilor mei pe strazile din Lurdes, in fiecare seara, pana s-au asezat in fata Bisericii inchinate Preacuratei Fecioare Maria, ca sa recite sfantul Rozar.
    Atat cei din Evanghelia lui Ioan, cat si cei de pe platoul Bisericii din Lurdes erau cuprinsi de aceeasi dorinta si speranta - vindecarea.
    Daca de paraliticul din Evanghelie la nimeni dintre semeni sai nu-i pasa, fata de cei care ajung la Lurdes, exista oameni carora le pasa.
    Prin Intruparea si Invierea lui Isus, nepasarea celor de la Vitezda este transformata in indurare, mila si dragoste crestineasca fata de aproapele, de catre voluntari de la Lurdes, asa dupa cum ne cere si Evanghelia. Pentru ca, acolo, fiecare neputincios are un insotitor care-l ajuta, nu numai in nevoile sale zilnice, dar si ca sa fie prezent, seara de seara, la pelerinajul de pe strazile Lurdului si la rugaciunea Rozarului unde se roaga, Preacuratei Fecioare sa mijloceasca la Fiul lui Dumnezeu pentru ei, ca sa se insanatoseasca.
    Privind cu ochi minti tabloul evanghelic, descris de sfantul evanghelist Ioan, si cu ochi trupului, Lurdul, ai in fata imaginea cutremuratoare a suferintei si neputintei umane, exprimata in neimaginate feluri, dar si speranta din ochi si sufletul acestor oameni loviti de soarta. Si uni si ceilalti asteptand un mantuitor !
    Paraliticul din Evanghelie l-a avut pe insusi Mantuitorul intregului neam crestinesc, care l-a vindecat doar prin cuvant, nemaifiind necesara introducerea bolnavului in apa. Si astfel a putut sa-si ia patul sau, sa umble dupa 38 de ani de durere, si chin in care a vazut ca la nimeni nu-i pasa de suferinta sa.
    Acest paralitic, dar si noi, vedem ca lui Dumnezeu ii pasa de creatura sa, indiferent daca a gresit sau nu, daca acesta isi pune speranta in rugaciune, biserica si Spovada. El ii intinde mana si-l ridica din orice necaz.
    Mana Domnului si binecuvantarea sa vine prin rugaciune si credinta in Dumnezeu, la care si noi suntem indemnati.
    Din cele istorisite de sfantul evanghelist Ioan retinem rautatea omului care nu are credinta, ii vedem egoismul care a facut ca nici macar unul dintre cei vindecati in Vitezda sa nu se aplece spre acel om, ca sa-l ajute, cu care a fost coleg de suferinta atatea ani. 
    Intelegem, astfel, ca dupa vindecare, fiecare a plecat la casa lui si nu l-a mai interesat de suferinta aproapelui, pentru ca nici unul nu l-a intrebat: ,,voiesti sa te faci sanatos" si tu ?! Cata diferenta intre cei vindecati in lacul Vitezda, prin ingerul Domnului si cei patru oameni, dintr-o alta evanghelie, chiar daca aceea nu trecusera prin chinurile si durerile celui pe care-l ajutau ! Cata diferenta intre cei de la lacul Vitezda si cei de la Grota din Lurdes !
    In timp ce, la ,,Casa indurari" din Ierusalim, cei sanatosi il apostrofeaza direct pe cel vindecat si, indirect pe Isus, ca l-a vindecat in ziua sambetei, la Lurdes cei sanatosi ajuta pe cei bolnavi, urmand invatatura lui Isus de a-si iubi aproapele ca pe tine insuti si care se roaga impreuna cu ei si pentru ei, cerand mijlocire prin Preacurata Fecioara Maria si indurare de la Dumnezeu prin Rozarul care se recita zilnic, in mai multe limbi.
Dovada vindecarii paraliticului, din Evanghelie, este scularea si luarea patului sau, iar a celor care au fost la Lurdes si care au plecat de acolo vindecati sunt carjele, lasate ca dovada si care atarna la intrarea in Grota Preacuratei Fecioare.
    Si acestea toate isi au izvorul in Isus Cristos, Inviat, fara de care nu s-ar fi intamplat.
Din exemplele de mai sus trebuie sa retinem ca daca suntem sanatosi, pe langa datoria pe care o avem de a multumi Domnului pentru sanatatea noastra, avem si datoria de a ne ajuta aproapele, fara a astepta ceva in schimb si de a-l iubi la fel cum ne iubeste si Dumnezeu pe noi. Si, apoi, sa ne ingrijim ca, dupa ce ne-am ,,spalat" in ,,apa" sfintei Taine a Spovezi si am primit garantia iertari noastre, prin reprezentantul lui Dumnezeu pe pamant, sa ne ramana mereu in urechi si avertismentul dat de Isus paraliticului: ,,De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu ti se intample ceva si mai rau !" Amin.

                        Duminica a V a dupa Pasti a Samarinencei

                             ,,Daca ai sti darul lui Dumnezeu..." Io. 4/10
    Relatiile dintre iudei si samarineni, din vremea lui Isus, cand s-au petrecut cele scrise in Evanghelia de astazi, sunt in unele locuri si relatiile dintre crestini din Romania, dintre frati ortodocsi si noi, greco – catolici!
    Si asa dupa cum se intampla de cele mai multe ori; cand doi se ,,bat" al treilea castiga ! Si in acest caz, doar cine nu vrea nu vede, condamnarile pe care ortodocsi le aduc Biserici Unite, acuzele nedrepte cu iz de nationalism si sovinism (care cad bine mai ales in Ardeal si prin care au reusit sa-i indeparteaze si pe greco catolicii ,,din tata in fiu" de Biserica Unita) si nu in ultimul rand mijloacele pe care le folosesc impotriva unei biserici surori, ajuta pe cel de al...treilea, sectele !
    ,,Armele de lupta" ale sectantilor sunt chiar armele cu care ortodocsi ataca uniti, ,,cumparate" de la acestea platind numai cu modul de interpretare favorabil lor si care se intorc la fel ca bumerangul si impotriva lor. Dar fiindca nu este nici momentul si nici locul de a face o analiza a acestor fapte iresponsabile, totusi indraznesc sa trag un semnal de alarma ierarhilor celor doua biserici si anume: Aveti grija ca, aceasta lupta, anticrestina, antiromana si absurda, care nu reprezinta vointa majoritati crestinilor, din ambele biserici, ci a clerului, din care lipseste, tocmai vointa transpuneri in fapte a poruncii lui Isus, cu privire la iubirea evanghelica, pe care sunteti chemati sa o propovaduiti, sa o aparati si dumneavoastra, sa va imputineze oile in asa fel incat sa ramaneti sa pastoriti numai peste semnul puteri pe care-l aveti in mana !
    Sfanta Evanghelie de astazi ne prezinta invataturile pe care Isus le da in cetatea samarianca Sihar, la fantana lui Iacob, unde se opreste din drumul sau spre Galileea, ca sa adape, cu apa vieti, o femeie din aceasta cetate.
    Aici, la aceasta fantana, centenara, se produce convertirea samarinenilor prin femeia care-l intalneste, nu intamplator, pe Isus. Femeia care era mereu intr-o cautare a linisti sufletesti, fiind insetata, nu doar fizic, de apa din fantana din care s-au adapat Iacob, fii lui si turmele sale, dar era insetata mai ales spiritual, fiind mereu in cautarea fericiri spirituale, pe care a crezut ca o va gasi la cei sase barbati cu care a stat, nefacand diferenta intre fericirea spirituala, care imbraca alte dimensiuni decat cea a dorintelor si placerilor pe care ti le ofera lumea.
    Samarineanca merge la fantana pentru a-si umple ulciorul cu apa din care s-au adapat toti inaintasi si locuitori cetati Sihar, dar acolo intalneste pe cel care poate, darui unui suflet insetat adevarata apa, cea dupa care nu mai insetezi niciodata, pe Mantuitorul lumi!, care asa dupa cum am amintit mai sus, o cheama ,,printr-un tainic glas" sa primeasca apa vieti vesnice.
    Si in acel loc, femeia samarineanca, primeste de la Isus nu numai apa vieti dar si Botezul spiritual dupa ce si-a curatat sufletul prin spovada facuta cu ajutorul lui Isus.
    Aceasta apa vie se daruieste de catre Dumnezeu, asa dupa cum ne spune acelasi evanghelist in Apocalipsa, cap. 21/6: ,,Celui ce inseteaza ii voi da sa bea, in dar, din izvorul vieti" si aceasta femeie, fara sa banuiasca, i-a fost dat sa bea in dar, din izvorul nemuriri.
    Femeia samarineanca, venind la fantana lui Iacob, ca sa-si racoreasca trupul, a primit harul racoriri si linistiri sufletului, cel in vesnica neliniste si necontenita cautare, prin invataturile divine primite de la Isus, la fantana istoriei.
    Acestei femei ii mai este dat sa auda cea mai elocventa declaratie a lui Isus, prin care se descopera, intregi omeniri, indeplinirea promisiuni si asteptari poporului iudeu, ca Mesia, a sosit si este cel ce vorbeste cu ea (cfm. Io. 4/26).
    Cand acea femeie a inteles ca in fata ei sta Izvorul Adevarului, Izbavitorul cel de mult promis si asteptat, isi lasa ulciorul, uita de apa dupa care a venit si alearga in cetate, sa vesteasca concetatenilor ei minunata sa descoperire, devenind astfel, primul apostol femeie in randul unui popor, ostil iudeilor - samarinean.
    Atat de convingatoare a fost femeia in fata oamenilor, incat acestea nu doar au venit sa-l vada si sa-l asculte pe Isus, dar l-au si rugat sa petreaca mai mult in mijlocul lor.
    Dupa cele doua zile petrecute de Isus cu cetateni din Sihar, acestea i-au spus femei: ,,Nu mai credem pentru cuvantul tau, ci pentru ca noi insine, am auzit si stim ca acesta este, cu adevarat, Mantuitorul." Io. 4/42.
    Din cele aduse in fata ochilor si urechilor noastre de Evanghelia de astazi, trebuie sa retinem ca apa vie, se primeste, de la Dumnezeu, la Biserica numai dupa ce: esti insetat cu adevarat de ea; sufletul iti este curat, spovedit si fara de pacate; iar, inchinarea in spirit si adevar se poate face numai dupa ce ai baut apa vie pe care trebuie sa o cersesti si tu prin fapte bune, la fel cum a cerut-o si femeia samarineanca lui Isus: ,,Doamne, da-mi aceasta apa ca sa nu mai insetez niciodata" Io. 4/11. Amin.

                    Duminica a VI a dupa Pasti, a Orbului

                       ,,Crezi tu in Fiul lui Dumnezeu ?!" Io. 9/38
    Orbirea este de doua feluri: trupeasca si spirituala sau sufleteasca. Atat cel care este orb trupeste, cat si cel orb spiritual fac parte din cotidian, alaturi de noi.
    Daca orbirea trupeasca se poate vedea, orbirea spirituala nu o poti observa cu ochii tai trupesti, sanatosi, dar o ,,vezi" cu ochii minti si o simti cu ,,ochii" sufletului imediat ce intri in contact cu astfel de persoane.
    Orbirea trupeasca nu se petrece numai din vina persoanei ce sufera de un asemenea handicap, ea poate sa aiba si alte cauze, cum ar fi; cele interne, provocate de sanatatea trupului sau cauze externe, care au dus la dobandirea acestui handicap trupesc in urma unor factori externi, independenti de vointa persoanei in cauza. In timp ce, orbirea spirituala a omului are, aproape in toate cauzele, un act de vointa cum ar fi: mandria, supraevaluarea proprie, indiferenta, etc., care implica o decizie individuala.
    Deoarece orbirea trupeasca este o boala deosebit de cruda si greu de dus, pe omul cu acest handicap lumea il compatimeste si-l ajuta, fiindca este lipsit de posibilitatea vederi minunatiilor create de Dumnezeu, in care omul sa se bucure si sa se desfete. Acesta nu poate sa vada zori rasaritului ci doar isi imagineaza chipul propriilor copii sau a persoanelor de langa ei, ca sa nu mai vorbim si de miscarile limitate pe care le poate executa.
    In schimb, orbirea spirituala este atributul unor persoane care traiesc dupa reguli autoimpuse si care considera ca: vederea, sanatatea si toate harurile cu care Dumnezeu l-a inzestrat pe om, li se cuvin de facto, iar averile, traiul bun si o pozitie privilegiata in societate sunt realizarile Eu-lui lor si a faptului ca sunt niste indivizi descurcareti, excluzand interventia divina.
    Acest fel de orb vede numai ceea ce el doreste sa vada, inchizand ochii la orice sfat sau punct de vedere venit de la persoanele cu care interactioneaza. Dar, acesta, vede foarte bine greselile celui de langa el, in timp ce este orb la propriile greseli. ,,Trage jaluzelele" ca sa nu-l vada nici pe Dumnezeu, caruia, asa dupa cum am mai spus, nu-i accepta interventia in propria lui viata.
    Daca pe primi ii compatimim si incercam sa le facem viata cat mai usoara, prin puterile noastre, pe cei din a doua categorie, ii ajutam mai greu pentru ca nu-i putem identifica la prima vedere ca pe primi, iar dupa ce ii cunostem si incercam sa-i ajutam ne resping pur si simplu.
    Tot orb si handicapat este si crestinul care nu vine la Biserica, care nu se roaga si care nu se ,,spala" in Taina Spovezi, care pentru crestini este apa Siloamului in care s-a spalat si prin care si-a capatat vederea, orbul din Evanghelia de astazi.
    Adevarul, dreptatea si luminarea minti sunt tezaurul Bisericii lui Cristos, iar Dumnezeu este vindecatorul orbilor, trupesti sau sufletesti pansandu-i cu invataturi mantuitoare despre suflet si viata de veci.
    Daca omul refuza este numai vina lui.
    Despre aceasta revelatie Ieremia, in cap. 3 versetul 19, spune: ,,lumina a venit in lume, dar oameni au iubit intunericul mai mult decat lumina, pentru faptele lor rele!" Intradevar, omul, in cea mai mare parte refuza lumina si cauta doar ceea ce-i convine lui, acceptand ceea ce-i convine, la fel ca farisei din Evanghelia de astazi, care, in loc sa se bucure ca acest om care era orb din nastere a fost vindecat, ca este sanatos, resping interventia lui Dumnezeu si pun la indoiala divinitatea sa pentru ca l-a vindecat in ziua sabatului evreesc - sambata.
    Si pentru ca, orbul vindecat, il apara pe Isus in fata dusmanilor sai: ,,de nu ar fi acesta de la Dumnezeu, nu ar fi putut face nimic" Io. 9/34, iudei il alunga din Sinagoga si din comunitatea lor.
    Oare, astazi, cati dintre noi ne aparam credinta si religia in fata dusmanilor nostri in situatiile in care suntem pusi uneori, cu atata vehementa ca orbul din nastere ?!
    Acesta a facut-o si chiar le-a dat si o lectie de credinta fariseilor prin recunostinta fata de binefacatorul sau.
    Sanatatea trupeasca este talantul daruit de Dumnezeu omului, pe care acesta il poate folosi dupa cum doreste; spre inmultirea faptelor bune si dobandirea vieti de veci sau din contra, fara respect, fata de cel care i l-a daruit si fara respect, fata de propria persoana, spre dobandirea osandiri, cei care si-au ingropat talantul in pamant si refuza sa vada lumina care s-a coborat in lume si la care, cuvintele lui Isus, redate de sfantul evanghelist Ioan in 8/12 : ,,Eu sunt lumina lumi, cel ce-mi urmeaza mie mu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii" nu ajung in sufletul lor orb.
    Insa noi, care-l cunoastem pe Isus, trebuie sa fim cei mai fericiti ca ne-a luminat mintile, ne-a descoperit vesnicia, ne-a daruit rugaciunea, prin care sa putem multumi pentru harurile primite si pentru ca ne-a impacat, din nou, cu Dumnezeu- Tatal. Dar si pentru ca noi nu mai trebuie sa intrebam, ca orbul din Evanghelie: ,,Cine , este, Doamne, ca sa cred lui ?!" Amin.

                 Duminica a VII a dupa Pasti, a Sfintilor Parinti

            ,,Eu am facut cunoscut numele Tau si-l voi face cunoscut" Io. 17/13
    In aceasta Duminica sarbatorim doua importante evenimente ale Biserici:
         1. Incredintarea ucenicilor de catre Isus, Tatalui si rugaciunea sa pentru ei;
         2. Primul Conciliu ecumenic din anul 325 de la Niceea.
    I Evanghelia din aceasta Duminica, asa dupa cum am aratat mai sus, ne prezinta rugaciunea de incredintare a ucenicilor, lui Dumnezeu Tatal facuta de catre Isus Cristos, prin care cere sa-i pazeasca in dificila misiune pe care le-a incredintat-o. Aceea de a raspandi Cuvantul si Vestea Buna printre popoarele pagane, intr-o lume ostila, dar si in urechile iudeilor, refractari la aceasta binecuvantare lumeasca.
    Rugaciunea lui Isus cuprinde nu numai pe ucenicii sai, ,,alesi din lume" dar si pe toti ,,cei care vor crede in mine prin cuvantul lor" Io. 17/1, adica noi, generatiile viitoare. 
    Deoarece, asa dupa cum si-a trimis Isus ucenicii in lume si cu acelasi scop, suntem trimisi si noi sa fim martori Celui Inviat, sa aratam oamenilor iubirea fata de Tatal, dar si conlucrarea noastra cu Spiritul Sfant, pe care apostoli l-au asteptat si pe care l-au primit la sfintele Rusalii.
    Ucenicii, inainte de Rusalii, s-au adunat impreuna si s-au rugat lui Isus si Tatalui convinsi fiind ca prin rugaciune, se realizeaza acea comuniune cu Dumnezeu, necesara in drumul mantuiri noastre. Si tot prin rugaciune, ne asigura Isus, se realizeaza cunoasterea Tatalui, care este in Isus si impreuna lucratori la intemeierea lumi. Deasemenea vedem ca ucenicii nu intreprind nici o actiune fara rugaciune, stiind de la Invatatorul lor ca fara rugaciune si fara credinta, nu poti ajunge in har. Invatatura pe care trebuie sa ne-o insusim si noi, pentru ca nu este suficient sa te declari credincios si faptele sa te arate altfel decat ca un urmas adevarat al lui Cristos. La fel, nu poti sa fii preot cu fapte necurate, diavolesti, dupa cum, din nefericire, se intampla si pe care mas media le difuzeaza. Dar, sa revin.
    Numai in starea de rugaciune omul se intalneste, atat cu el insusi, cat si cu Creatorul sau fara de care acesta nu poate sa faca nimic, fiind o fiinta pierduta si deznadajduita in Univers.
    Omul trebuie sa interactioneze, sa traiasca impreuna si sa se roage impreuna, pentru ca, spune Isus: ,,acolo unde sunt doi sau trei, adunati in numele meu si eu sunt cu ei." Iar, cea mai mare si mai puternica rugaciune, in comuniune, de pe pamant este Sfanta Liturghie, la care tot omul este chemat si de la care nu ar trebui sa lipseasca nici un crestin.
    O rugaciune sincera, curata si smerita, ne transforma, ne face mai buni, mai darnici, mai umili, mai smeriti, mai rabdatori. Daca, insa, rugaciunea nu ne transforma inseamna ca ,,avem o problema" nu numai ,,pe orizontala" dar si pe ,,verticala !" Problema care necesita o rezolvare urgenta si ale carei ,,solutii" incep cu sfanta Taina a Spovezi. Locul in care se trateaza toate ranile spirituale care, apoi, sunt ,,pansate" prin sfanta Impartasanie.

    II Tot astazi, in a VII a Duminica dupa Pasti, Biserica sarbatoreste primul Sinod ecumenic al lumi crestine, care s-a tinut la Niceea in anul 325. Sinod initiat, deschis si sponzorizat de catre Imparatul Constantin cel Mare si mama sa Elena si care a tinut o vara intreaga.
    Scopul acestui Sinod a fost de a stopa ruptura ce ameninta Biserica lui Cristos prin invataturile raspandite de Arie, un preot din Alexandria Egiptului, foarte mandru si increzut, bun predicator si orator, care invata ca Isus nu este de o fiinta cu Tatal, ci doar o creatura superioara. Erezie care s-a raspandit cu mare repeziciune si ameninta, asa dupa cum am mai spus, ruptura Biserici in intreg Imperiul roman.
    Aici, in vara anului 325, s-au adunat ierarhi din intreaga lume crestina - parinti ai Biserici - si o delegatie a papei Silvestru I pentru ca, la acea vreme, nu exista Biserica Ortodoxa. Toata Biserica era universala (catolica) unita si nedespartita, precum camasa lui Cristos cu care este asemanata.
    La acest Sinod s-au luat urmatoarele hotarari: anatema pentru Arie si excomunicare din Biserica; cele trei persoane; Tatal, Fiul si Spiritul Sfant sunt ,,de o fiinta si nedespartita Treime"; s-au alcatuit primele sapte articole ale Crezului (celelalte 5 s-au adaugat la cel de al doilea Sinod din anul 381).
    Ceea ce nu a reusit Arie, la inceputul secolului al III lea, a reusit Mihail Celularie si generalul Fotie in anul 1054, despre care parintele, de pioasa memorie, Ilie Cleopa intr-o predica pentru aceasta sarbatoare scrie: ,,Cu toate ca ereticul Arie, cel mai mare eretic din lumea crestina, ca si eresul sau, au disparut, dealungul secolelor Biserica lui Cristos a fost lovita mereu de noi secte si erezii, unele mai periculoase decat altele. Cea mai grea dezbinare a Bisericii crestine (!) a fost in anul 1054, cand a avut loc Marea Schisma (ruptura) intre Rasarit si Apus luand, astfel, nastere (sic !) doua biserici separate: cea Ortodoxa, cu centrul la Constantinopol si cea Romano Catolica, cu centrul la Vatican (Roma).
    La randul ei, Biserica Catolica a mai fost lovita de doua eresuri si sciziuni. Este vorba de eresul lui Luther, al doilea Arie si de cel al lui Calvin, din secolul al XVI lea, urmat dupa aproape un secol, de schisma anglicana din secolul al XVII lea." (am incheiat citatul).
    Cu toate acestea, atat sfintia sa, chiar si in aceeasi predica, cat si aproape toti clerici ortodocsi, vorbesc de: credinta ortodoxa, invataturi ortodoxe si chiar Biserica ortodoxa inainte de marea Schisma de la 1054, folosind, intentionat, intelesul cuvintelor ,,bun crestin" (care in greaca se traduce prin ,,ortodox") asociat cu cuvantul biserica din limba romana. Oare aceasta nu este o manipulare murdara si ordinara a Bisericii Ortodoxe pentru proprii credinciosi pe care nu-i considera a fi in masura sa inteleaga adevarul istoric si religios ?! Un eres, ca si cel al lui Arie ?
    Si iata cine a rupt pentru prima oara si a peticit ,,camasa lui Cristos !" Acesti ,,arieni" (a se citi : luterani, calvini, unitarieni, toate sectele si ortodocsi) dealungul istoriei s-au inmultit necontenit manipuland multimea de credinciosi si mutiland adevarul lasat de Dumnezeu, dupa propriul lor plac si dupa propriile lor scopuri diavolesti, facand tot atatea rani in Trupul lui Isus si pe care din cauza ambitiilor lor satanice refuza sa le inchida.
    Inchei tot cu un citat din aceeasi predica al aceluiasi cuvios parinte Ilie Cleopa despre modul in care Arie a fost pedepsit de catre Dumnezeu pentru incercarea s-a de a ,,rupe camasa lui Cristos: ,,De aceea a fost greu pedepsit, de Dumnezeu, incat i s-au varsat maruntaiele si a murit cumplit, spre vesnica osanda, in gheena iadului." (sic!).
    Sa ne rugam ca Dumnezeu sa le rasplateasca la toti cei care au rupt si care continua sa rupa ,,camasa lui Cristos." Amin.

                         Duminica dinainte inaltari sfintei Cruci

                   ,,Atunci se va arata, pe cer, semnul Fiului Omului" Mt. 24/30.

    Unul dintre marile semne ale celei de a doua veniri a Fiului Omului va fi aratarea pe cer a sfintei si de viata facatoarei cruci. Acest semn a fost profetit cu o mie de ani inainte de Intruparea lui Isus, aratandu-se atunci si descris, in Psalmul 59/14, ca sfanta cruce este semnul de biruinta al lui Cristos: ,,Dat-a celor ce se tem de tine semn ca sa fuga din fata arcului." Mai apoi, sfantul Pavel, spune: ,,Cuvantul crucii este nebunie pentru cei ce pier, iar pentru noi, cei care ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu" 1 Corinteni 1/18.
    Din muritori, prin semnul crucii si sacrificiul lui Isus, am devenit nemuritori.
    Inca din Vechiul Testament crucea este preinchipuita, simbolic, ca:
-          semnul mantuiri noastre, prin: pomul vieti, asezat in mijlocul raiului;
-          sarpele de arama, ridicat in pustiu, prefigurand, si el, biruinta lui Cristos asupra morti.
    Cu lemnul acestei cruci, Isus, a zdrobit si a sfaramat portile iadului. Si, tot prin semnul crucii, s-a incheiat prigoana, din primele veacuri, impotriva crestinilor, cand s-a aratat imparatului Constantin cel Mare si prin care l-a biruit pe Maxentiu.
    De aceea, crestinul, trebuie sa poarte cu el acest semn nemuritor si de viata vesnica datator. Sa ne facem semnul sfintei cruci; cand intram in Biserica; cand incepem o nou zi; cand incepem lucrul nostru; cand plecam sau cand ne intoarcem acasa; in primejdii si izbanzi; in necazuri si bucurii; caci prin el ne vine mantuirea.
    Pentru credinciosi, crucea reprezinta pavaza impotriva fortelor raului si ispitei care ne inconjoara.
    Crucea, este altarul prin care s-a adus jertfa mantuiri noastre, Isus Fiul lui Dumnezeu, de unde deriva valoarea si puterea ei.
    De pe cruce a rasarit invierea si puterea vieti vesnice, Cristos, Mantuitorul lumi. Spre aceasta ne cheama Biserica sa meditam, spre iubirea nemarginit a lui Dumnezeu, fata de noi care am fost rascumparati prin moartea pe cruce a Fiului sau.
    Sarbatoarea de astazi ne indeamna sa privim spre sfanta cruce, spre jertfa mantuitoare a Domnului mantuiri noastre, Isus Cristos si sa vedem dragostea cu care ne-a inconjurat si acolo sus pe cruce, cand, intinzand mainile, parca ne cheama pe toti la pieptul sau in acele ultime clipe ale agoniei sale.
    Fie ca Domnul iubiri sa va ocroteasca viata si sa ne indrume gandul si fapta pentru a putea spera, ca psalmistul : ,,Te iubesc din inima, Doamne, taria mea ! Doamne, tu esti izbavitorul meu si intarirea mea" Psalmul 18;1/2. Amin.

                        Duminica dupa Inaltarea sfintei Cruci

                 ,,Ce ar putea sa dea omul, in schimb, pentru sufletul sau ?!"

    Un filozof antic, Platon, spunea: ,,daca vrei ca trupul sa-ti fie sanatos, vindeca mai inainte sufletul!" Sufletul bolnav imbolnaveste trupul.
    Aproape toate bolile trupului provin de la boala sufletului omenesc. Si pentru a explica, va rog sa va ganditi la cate boli au cauzalitate in stres si snume: diabetul, bolile neuropsihice, cele ale rinichilor, bolile cardiovasculare, reumatologice, etc. si care, toate, isi au cauza in boala sufletului.
    Sufletul a fost creeat pentru a conduce trupul si nu invers.
    Si fiindca este suflarea lui Dumnezeu peste ,,lutul" din care a fost creeat trupul, isi are maretia lui, din urmatoarele motive:
-          pretul platit pentru salvarea si mantuirea lui a fost sangele Fiului lui Dumnezeu;
-          este etern si va supravietui trupului;
-          este glasul constiintei, indreptatorul omului in viata pamanteasca si biciul lui Dumnezeu pentru momentele indepartari omului de Creeatorul sau.
    De aceea, pierderea sufletului, in detrimentul castigului lumesc, este cea mai proasta afacere posibila, asa dupa cum ne atentioneaza si Isus in Evanghelia de astazi. Sufletul se pierde prin faptul ca:
-          omul nu mai traieste pentru Dumnezeu;
-          cand omul refuza interventia divina in viata sa;
-          cand punem in locul sufletului avere, bani, obiecte si alte lucruri materiale;
-          cand luam numele lui Dumnezeu in desert si omul crede ca nu mai exista posibilitate de iertare la starea sa de pacatos in care a ajuns la un moment dat.
    Chemarea Evangheliei de astazi este ca omul sa se pregateasca necontenit pentru ceruri si sa nu se lase in mana satanei: ,,oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie!" Reusim aceasta daca plivim buruienile care ne-au inundat sufletul si daca lasam la o parte tentatiile acestei lumi, ce dau impresia unei bucurii, care de fapt este o bucurie efemera ce nu inalta nici omul si nici sufletul sau, decat pentru o scurta perioada de timp.
    Lepadandu-ne de toate acestea ne vom putea concentra mult mai usor asupra chemari lui Isus: ,,Urmeaza-ma!."
    Crucea fiecaruia dintre noi este in primul rand, suferinta si osteneala noastra in lucrarea faptelor bune, necesare propriei mantuiri. Cruce care, in viata unui urmas al lui Cristos, imbraca mai multe forme, de aceea, fericit este acela care-si duce crucea pe pamant in dragoste si iubire pentru Dumnezeu, asigurandu-si astfel mantuirea.
    Pentru incurajarea omului, in ducerea crucii sale, Isus a spus: ,,intru rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre" Lc. 21/19.
    Insa, luarea crucii mai implica ceva, implica:
-          lepadarea de sine.
    Iar, acel ,,de sine" pe care Isus il cere sa-l lepadam, este hotararea omului de a anula contactul avut cu pacatul, indiferent de drumul pe care acesta vine la noi. Si, astfel eliberati, vom reusi sa ne reorganizam viata pe alte criterii si mai ales principii. Abia dupa ce am ,,omorat" sursele pacatului din mine, voi reusi sa inlatur si pacatul pe care inainte de a-l cunoaste pe Dumnezeu l-am facut cu mare usuratate.
    Si, astfel curatat, imi voi lua crucea si voi merge pe calea trasata de Cristos.
    Am spus mai sus ca, aceasta cruce a noastra imbraca mai multe forme, ea poate sa fie mai usoara sau mai grea, in functie de cum am stiut sau am vrut sa colaboram cu Cristos.
    In acest sens este deosebit de importanta si atitudinea noastra fata de greutatea crucii, si nu in ultimul rand, dispozitia noastra de a respecta, din libera vointa, cele doua conditii de urmare a lui Cristos.
    A purta aceasta cruce, pe care singur ti-ai usurat-o sau ingreunat, inseamna a te purta tu insuti, in toate imprejurarile vieti tale, dupa modelul si invatatura pe care ne-a lasat-o Isus prin pilda vieti sale. Si, participand la sfanta Liturghie, cu regularitate, vei avea mereu in minte si memorie, jertfa nepretuita platita pentru tine de Fiul lui Dumnezeu. Caci, necazul produce rabdare, rabdarea nadajde, nadejdea credinta si dragostea, care ne apropie de Dumnezeu si ne asigura mantuirea. Amin.

                      Duminica dinaintea Nasteri Domnului

       ,,Veseleste-te Viflaime, Efrata, gateste-te, caci, iata Mieluseaua, pe Pastorul cel Mare, in pantece purtandu-l, se grabeste sa-l nasca." Condacul Inainteserbarii.

    Aceste cuvinte ne reamintesc, noua crestinilor, implinirea Scripturi. Ca, Salvatorul omeniri, a sosit pe pamant pentru a mantui neamul pacatos, urmasul lui Adam.
    De peste cinci mii de ani, pacatele lui Adam, inchisese usile cerului pentru neamul omenesc, sfaramand legaturile care-l uneau cu Dumnezeu Creatorul. De acea tot pamantul era in asteptare unui izbavitor, care avea sa vina ca sa-l ridice din nou la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu.
    Aceasta speranta a poporului ales a fost vestita dealungul intregi Scripturi, astfel:
-          Zamislirea lui Isus dintr-o fecioara este anuntata in cartea Facerii cap. 3/15, unde se spune: ,,vrajmasie voi pune intre tine si femeie, intre samanta ta si samanta ei; el iti va zdrobi capul, iar tu ii vei urmari calcaiul ei."
-          Nasterea lui Isus din fecioara este profetita de catre Isaia in cap. 7/14, unde citim: ,,iata fecioara va concepe si va naste fiu si il va chema Emanuiel, ce se talcuieste Mantuitor."
-          Locul nasteri este profetit de Miheia in cap. 5, 1 - 4 unde, spune: ,,Si tu Bethleeme...caci din tine se va naste povatuitor al carui inceput este in vesnicie."
    Apoi cu exactitate se vorbeste de numele lui, de patima si moartea lui, de inviere lui, cu sute de ani inainte de intruparea sa, care s-au implinit in persoana Mantuitorului nostru Isus Cristos.
    Dar asteptarea Mesiei, a unui izbavitor, se manifesta nu numai la evrei ci la intreg neamul omenesc, incat mari intelepti si ganditori ai antichitati , si-au exprimat credinta intr-un viitor Salvator al omeniri. Astfel ca:
-          indieni asteptau intruparea unui zeu care sa zdrobeasca capul sarpelui;
-          chinezi asteptau pe ,,Omul din Apus" care sa aduca fericirea dorita;
-          Grecii credeau ca Prometeu nu va putea scapa de chinuri pana cand un zeu nu le va lua asupra sa.
-          Platon si Aristotel credeau in Logosul sau Inteleptul universal;
-          Tacit, Suetoniu si Virgiliu, asemenea magilor, aratau ca pe vremea lor, asteptarea unui Mantuitor care va sa vina din Orient, era generala.
    Noul Testament, pe masura curgerii sale, citeaza evenimentele petrecut din profetiile Vechiului Testament.
    Pentru a arata arborele genealogic al lui Isus, sfantul evanghelist Matei imparte cele 42 de generatii din ,,Cartea neamului lui Isus" in trei grupe a cate 14 generatii.
    Astfel aflam ca, primi stramosi ai Domnului au fost: Avram, Issac si Iacob si toti care au urmat pe aceasta linie, pana la David.
    Cea de a doua grupa incepe de la psalmistul si regele David pana la stramutarea evreilor in Babilon.
    Cea de a treia cuprinde perioada de la robia babiloniana pana la sfantul Iosif tiitorul sfintei familii.
    Compunerea grupelor din numarul 14 este rezultatul adunari a doua cifre de 7 care este un numar cu valente simbolice in sfanta Scriptura.
    Evanghelia pe care am ascultat-o astazi este ca un apel adresat constiintei noastre, o chemare sfanta ca acum, la nasterea lui Cristos, nu sa aniversam un eveniment istoric, ci sa facem in asa fel ca Isus sa se nasca si in inimile noastre si mai mult sa-i facem iesle permanenta in ele.
    Isus, din dragoste s-a intrupat. Si din aceeasi dragoste vine mereu spre noi, sa nu-l lasam sa astepte afara de viata noastra, ci sa-l primim acolo in sufletul nostru pentru ca va face in asa fel ca ochii nostri, la acest praznic minunat, sa se indrepte si spre cei nevoiasi: copii, batrani, vaduve, orfani abandonati, bolnavi si saraci.
    Craciunul este un mesaj special adresat celor singuri si neajutorati. De aceea fiecare dintre noi crestini, ar trebui ca in aceasta perioada sa cautam, mai mult ca alta data, persoanele singure pe care sa le vizitam si carora sa le aratam ca nici ele nu sunt singure, ca Dumnezeu este cu ele si ca lui ii pasa de ele.
    Asa se traduce numele de Emanuel - Dumnezeu este cu noi -. Dumnezeu este cu noi atunci cand suntem in necazuri, cu noi este cand suntem slabi si cadem, in orice fel. Dumnezeu ramane cu noi, creaturile sale, si dupa moartea noastra, asezandu-ne in locul in care noi ni l-am pregatit inca de pe pamant.
    Duminica aceasta este numita ,,Dinaintea Nasterii Domnului" pentru ca ea are rolul de a ne pregati sufleteste pentru marele praznic al nasteri Mantuitorului lumi.
    Oare noi, cum ne-am pregatit sau ne pregatim pentru intampinarea nasteri Domnului ? Va afla Domnul pacii, pace si in sufletele noastre ?
    Fecioara a gasit loc sa-l nasca pe Fiul lui Dumnezeu intr-o pestera saraca material, dar bogata spiritual, va gasi si Isus in inimile noastre darurile spirituale, sadite de urmarea poruncilor sale ?
    Isus nu intra sa salasluiasca in inimile pline de ura, rautate, mandrie si desfranare. Si nu intra nici in casele unde stapaneste betia, ucidere, desfraul si necredinta. Trebuie ca nimeni sa nu aiba usile inimi si ale sufletului incuiate, ci sa le curete mereu, prin taina sfintei spovezi si sa le hraneasca si sa le adape cu Trupul si Sangele Domnului, ca astfel pregatiti sa ne impacam uni cu alti si impreuna cu ingeri in aceasta seara sfanta sa cantam: ,, Cristos se naste." Amin.


                            (II) Duminica dinaintea Nasteri Domnului

    ,,Iata, Fecioara va avea in pantece si va naste Fiu, pe care-l va chema Emanuel care se talcuieste; Cu noi este Dumnezeu"

    Comemorarea tuturor Parintilor, care au facut posibil misterul Intrupari, lui Isus si care, nu numai ca au asteptat venirea lui Mesia, dar au si prezis-o prin profeti si semne venite de la Dumnezeu Creatorul in Duminica dinaintea nasteri lui Isus Cristos recunoastem zelul si credinta ferma a lor in venirea lui Mesia, pe care au intrezarit-o cu ochii credintei.
    Printre acesti sfinti Parinti se numara:
-          Adam, stramosul nostru al tuturor;
-          Noe, care pentru credinta lui profunda a devenit, dupa Potop, total nemuritor;
-          Avraam si cei doisprezece Patriarhi, prin credinta lor arhicunoscuta, pana astazi.;
-          Moise, care a fost vocea lui Dumnezeu si conducatorul poporului iudeu, in pustiu spre Tara Fagaduintei;
-          David, din a carui descendenta, trebuia sa se nasca Cristos, conform profetiilor lor;
-          Daniil, care a prezis nasterea imaculata a lui Cristos dintr-o Fecioara;
-          numerosi profeti, ai caror profetii au oferit cele mai bune indrumari pentru aflarea adevaratului Mesia.
    Si, ca mostenitori ai credintei lor, noi trebuie sa o pastram nealterata si asa sa o transmitem mai departe urmasilor nostri.
    Vietilor lor sunt o mare lectie pentru noi cei care stim ca Dumnezeu si-a implinit promisiunea in Isus Cristos.
    Parinti nostri au indurat toate persecutiile doar pentru speranta ca vor vedea implinita aceasta promisiune.
    Amintindu-ne de toate acestea primim taria continuari calatoriei noastre pe pamant si supravetuirea in fata altor dificultati de pe drumul nostru catre Imparatia cerurilor.
    Prin enumerarea ascendentilor lui Isus, sfantul evanghelist Matei, doreste sa arate continuitatea dintre chemrea lui Avraam, alegerea poporului evreu de catre Drumnezeu si misiunea mantuitoare, desavarsita, a lui Isus.
    Genealogia ne ajuta sa intelegem ca Biserica fondata de Isus pe apostolul Petru este noul si adevaratul Israel, mostinitoarea tuturor promisiunilor si, in final, a mantuiri.
    In aceasta genealogie, aflam tot felul de persoane, de la imparati, pana la oameni simpli, chiar si cateva femei pagane.
    Matei accentuand ca Isus se naste pentru toti oameni, fara deosebire de rasa sau clasa sociala si ca, el se descopera tuturor oamenilor, nu numai imparatilor si eroilor.
    Craciunul are un mesaj special de mangaiere pentru cei singuri.
    Ca si crestini suntem chemati a impartasi, aceasta bucurie, la cei care nu au pe nimeni, prin vizitele pe care le facem, aratandu-le ca, Dumnezeu, este si cu ei.
    Sa impartasim bucuriile vieti noastre si, din putinul pe care-l avem, sa facem cadouri si celor nevoiasi si fara ajutor care nu au pe nimeni, in afara de Domnul care vine prin noi sa-i bucure de aceasta minunata sarbatoare a dragostei si cercetari aproapelui. Amin.

                       Duminica dupa Nasterea Domnului

             ,,Scoala-te, ia Pruncul si pe mama lui si fugi in Egipt" Mt. 2/13

    Din sfanta Evanghelie pe care am auzit-o astazi se desprinde adevarul ca Fiul lui Dumnezeu a devenit om si ca, natura sa umana, nu a diferit de natura noastra; ca prunc, a trebuit si el sa fie hranit si aparat. A indurat de mic nejunsurile acestei vieti. S-a nascut sarac intr-o pestera saraca din Bethleem. Irod cauta sa-l omoare de frica sa nu-i ia regatul.
    Prin mijlocirea profetiilor, suntem instiintati ca se va duce si se va ascunde in Egipt si ca va veni de acolo numai cand va fi chemat dupa cum spune Osia 11/1: ,,din Egipt il voi chema pe Fiul Meu."
    Uciderea celor 14 000 de prunci printre care, se spune ca era si unul dintre copii lui Irod, nu i-a folosit acestuia la nimic deoarece nu dupa multa vreme a murit si el.
    Daca natura umana a lui Cristos a fost asemenea fiecaruia dintre noi, natura sa divina arata puterea dumnezeiri sale pe care o va demonstra mai tarziu in fata ucenicilor si ascultatorilor sai, prin lucruri si gesturi prin care cei de fata sunt convinsi ca numai de la Dumnezeu pot veni, precum:
-          redarea vederii, iertarea pacatelor, demonizarea indracitilor si chiar invierea mortilor.
    Evanghelia de astazi ne atrage atenia asupra necesitati de a asculta de glasul lui Dumnezeu, asa dupa cum si familia sfanta in care s-a nascut Isus a facut, fara cartire si fara impotrivire, indeplinind astfel, toate profetiile care-l indicau pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu.
    Familia sfanta este modelul de viata al fiecarei familii crestine, cu frica de Dumnezeu si credinta in Isus Cristos Mantuitorul omeniri.
    Binecuvantarea lui Dumnezeu asupra unei familii vine numai daca in acea casa se face voia Domnului, rugaciuni si fapte crestinesti. Acolo unde lipseste binecuvantarea lui Dumnezeu peste casa, apar certurile, injuraturile, defraul si chiar moartea, de aceea Isus ne cere tuturor ca sa iertam greselile aproapelui si sa raspundem cu iubire nervilor si uri pe care uni din membri familiei noastre s-ar putea sa-i aiba la un moment dat.
    Sigur ca, prin venirea sa in lume, Isus a sfintit familia lui Iosif, dar si aceasta familie si-a abandonat toate proiectele pentru a se supune planului divin de mantuirea a omeniri.
    Din exemplu sfintei familii trebuie sa retinem si dragostea parinteasca cu care trebuie sa ne inconjuram copii, pentru ca si ei cer si simt nevoia sa apartina iubiri parintesti.
    Fiul lui Dumnezeu vine in lume in chip de prunc, in mijlocul poporului ales caruia ii fusese promis cu sute de ani inainte si, ajungand la ani propovaduiri, a indepliniri misiuni pentru care a fost trimis pe pamant: aceea de a ne face sa fim intelegatori, iertatori ai gresitilor nostri, a faptelor bune si a daruiri totale pentru binele aproapelui nostru, virtuti care constituie comoara nepretuita ce ne insoteste in vesnicie.
    Si, fiindca odata cu incheierea sarbatorilor sfintei Nasteri se incheie si anul, sa corelam gandurile noastre si reflectiile noastre facandu-ne un serios examen de constiinta asupra anului care se incheie, pentru ca nu stim daca, Stapanul zilelor noastre, in mila sa ne va mai rabda si anul care vine.
    Venim de la Dumnezeu si ne intoarcem la Dumnezeu in clipa in care nici nu gandim. In fata lui avand pret, nu numarul anilor ce ii traim aici pe pamant, nici ce rol mai mult sau mai putin stralucit am avut pe scara vieti, ci singurul lucru pretios in conceptul lui Dumnezeu este cum ne-am indeplinit rolul de asigurare a propriei noastre mantuiri. In prietenie sau in dusmanie cu Creatorul nostru ! Amin.

                       Duminica dinaintea Botezului Domnului

           ,,Iata, eu trimit ingerul meu inaintea fetei tale ca sa pregateasca, calea."
                                                                                                               Mc. 1; 2/3

    Sfantul evanghelist Luca ne incadreaza in timp si spatiu ineputul predicii sfantului Ioan Botezatorul - puntea de legatura dintre Testamentul Vechi si Testamentul Nou: ,,In al 15 lea an al domniei cezarului Tiberiu, pe cand Pontiu Pilat era procuratorul Iudei... in zilele arhiereilor Anna si Caiafa... " (Lc. 3; 1/2).
    Si astfel putem sa determinam ca, la sfarsitul anului 29, inceputul anului 28 (îc), pe malurile raului Iordan isi face aparitia Inaintemergatorul, cel care urmeaza sa pregateasca drumul veniri lui Isus, pentru a reface legatura rupta intre Dumnezeu Tatal si om.
    Legatura ce nu putea sa se refaca fara o interventie divina, si de aceea, Dumnezeu, in marea sa iubire pentru poporul creeat dupa chipul si asemanarea sa, trimite, ca mijloc de reparare, pe Fiul sau Unul nascut care sa refaca aceasta legatura prin jertfa sa pe cruce.
    Timp de 300 de ani nu se mai auzise in Israel, nici o voce de profet, totul parea ca se terminase. Dumnezeu nu mai dorea sa comunice cu poporul sau si astfel intreg poporul iudeu era intr-o nerabdatoare asteptare. Si, deodata, se aude un glas care striga in pustiu si marturiseste ca peste Israel, a venit lumina si ca, in mijlocul poporului: ,,se afla acela pe care voi nu-l stiti, cel care vine dupa mine, dar care a fost inainte de mine si caruia eu nu sunt vrednic sa-i dezleg cureaua incaltamintelor" (Io. 1; 26/27).
    Dar, pentru a fi cunoscut trebuie, mai inainte, sa fie curatata calea, sa dispara din inima omului: mandria, ura, desfraul, minciuna, dusmania, etc., pentru ca mantuirea vine numai in sufletele acelora care se pocaiesc de pacate, care au alungat de la ei omul vechi.
    Ioan Botezatorul le cere celor ce vor sa vada lumina lui Dumnezeu sa fie pregatiti; sa se ajute unul pe altul si in, special, pe cei saraci si neajutorati.
    Vamesilor, le cere sa se abtina de la inselaciune si sa nu ia mai mult decat trebuie de la cei de la care strang darile.
    Soldatilor, sa nu asupreasca pe nimeni, sa fie drepti si corecti, multumiti cu ceea ce li se ofera sa nu doreasca mai mult.
    Fariseilor, le atrage atentia ca nu mai au loc de scapare pentru fatarnicia lor si ca, a sosit timpul cand trebuie sa dea socoteala pentru faptele lor.
    In acea perioada in Israel se formasera doua mari secte: farisei si saducei. Primi se considerau ca singuri cunoscatori si intrepreti ai Legi vechi, a Legi lui Moise, cu toate ca, in ralitate, nu faceau nimic din ceea ce propovaduiau, ci se ingrijeau de cumularea de averi si traiau in lux si defranare. Facand observatii oamenilor din popor pentru micile greseli facute de acestea, desi, ale lor erau cu mult mai mari si mai grave, de aceea Isus le spune ca sunt: ,,plini de fatarnicie si de faradelegi" Mt. 23/28.
    Cealalta secta, a saduceilor, nu credea in nemurirea sufletului si erau de principiul: ,,bea si mananca pentru ca dupa moarte nu mai este nimic."
    Pe acestea, dar si pe poporul care apucase pe cai gresite, vrajitorii, jocuri de noroc, distractii ieftine, etc., Ioan îi apostrofeaza si le cere fapte demne de pocainta si graba pentru ca; ,,securea sade la tulpina copacilor" si este pregatita.
    La fel si noi, fara fapte bune; spovada si hranirea cu adevarata mancare nu o sa ne asiguram Imparatia Cerurilor. Amin.

                          Duminica dupa Botezul Domnului

                ,,Pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia cerurilor"
                                                                                                Mt. 4/17
    Asa dupa cum am aratat si in ziua de Boboteaza, Isus incepe predicarea vesti bune dupa primirea Botezului de la Ioan si pentru aceasta merge in hotarele lui Neftalin si Zabulon la poporul de aici ce ,,statea in intuneric" si care avea mare nevoie de lumina.
    Fericirea omului depinde de modul in care acesta stie sau doreste sa aplice in viata sa curatirea de pacate - spovada - si apoi imbunatatirea continua a stari astfel dobandite.
    Prin Botez, omul este trecut din umbra morti la viata vesnica si astfel ajunge la lumina mantuiri si haina lui Cristos, dupa cum spune si sfantul apostol Pavel in Gal. 3/21: ,,cati in Cristos v-ati botezat, in Cristos v-ati si imbracat!"
    Si omul care ajunge sa imbrace aceasta haina a lui Cristos este luminat de virtuti si fapte bune: smerenie, bunatate, ajutorarea celor necajiti, rugaciune pentru tine si pentru aproapele tau si alte vesnice comori crestinesti.
    Fiecare crestin are datoria, nu numai de a pastra aceste fapte, dar si de a le spori pentru a reusi sa ,,umblam ca fii lumini" Io. 12/36, imitand in toate clipele vieti noastre viata pamanteana a lui Cristos.
    Sigur, nu odata, avem impresia ca venim la sfanta spovada nepregatiti, cam cu aceleasi pacate marturisite si data trecuta, avand sentimentul ca nu ne-am rugat si nu ne-am cait destul, ca Dumnezeu sa ne ierte pacatele si sa putem produce o schimbare a vieti noastre. Prin, faptul ca am venit la spovada, ca mi-am marturisit pacatele, ca mi-am cerut sincer iertare si canon, am facut primul pas.
    Al doilea pas este cel prin care suntem hotarati sa fim mai atenti cu clipele vieti noastre, cu cauzele care ne trag spre pacat si cu ispitele noastre zilnice pentru a reusi sa le putem contracara mai usor.
    Al treilea pas este cel al rugaciuni sincere, prin care cerem lui Dumnezeu ajutorul pentru a reusi sa ne ferim de ispita, de pacat.
    Al patrulea pas este parerea de rau sincera si perfecta pentru ca l-am suparat pe Dumnezeu, cu voia sau fara voia noastra.
    In Biserica lui Cristos, cei care sunt autorizati sa propage Cuvantul lui Dumnezeu sunt preoti. Ei sunt martori vieti noastre care ne intampina cu crucea lui Cristos inca de la nastere; ne imbraca in hainele lumini lui Cristos, la Botez; ne binecuvinteaza casatoria si apoi, cand ne-am incheiat misiunea pe acest pamant si Dumnezeu ne cheama sufletul la el, ne aseaza trupul sub umbra crucii.
    De felul in care se achita ei de aceasta apostolica misiune si de modul in care, prin viata lor, dau exemplul sacerdotiului primit depinde mantuirea lor si a oilor date in pastorire.
    Cea mai importanta conditie in atingerea scopului misiuni lor este viata morala, exemplara, in familie si societate.
    Cea de a doua conditie a unui bun semanator al Cuvantului lui Dumnezeu este aplecarea sa spre rugaciune si meditatie.
    Iar, cea de a treia este, de departe, pregatirea prin studiu pentru cunoasterea foarte bine a Sfintei Scripturi, a sfintei Traditii si a Canoanelor Biserici.
    Cu aceasta duminica se incheie praznicul sarbatorilor pricinuite de Nasterea si Botezul Domnului. Sa luam din invataturile primte, cu ocazia acestor evenimente ale mantuiri omului, pe langa bucuriile sarbatorilor si lumina harului de a face fapte demne de mantuire. Amin.
                                       PARTEA A II A
                      Predici pentru sarbatorile de peste an

                                    A doua zi de Pasti

                                        ,,Cristos a inviat!"
    ,,Adevarat ca a inviat!" pentru ca: ,,daca nu ar fi inviat zadarnica este propovaduirea noastra si credinta voastra" ne spune sfantul apostol Pavel, noua si Bisericii din Corint in 1 Cor. 15/14.
    Iar, cel mai iubit ucenic al lui Cristos, fuge intr-un suflet la mormantul lui Isus, unde ajunge primul dupa ce Maria Magdalena le adusese vestea ca a vazut mormantul lui, gol. Acest ucenic este acela care a fost alaturi de Isus, de Fecioara Maria si de femeile care nu l-au parasit nici pe drumul Golgotei dar nici atunci cand si-a incredintat sufletul in mainile Tatalui Ceresc. Dar si cel care, dupa Invierea si aratare, a ramas in preajma lui Isus pana la Inaltare si care, in 1 Io. 1/1 spune: ,,ce am auzit, ce am vazut cu ochii nostri, ce am privit si mainile noastre au pipait, despre Cuvantul Vieti, aceea va vestim."
    De fapt, noi nu credem ca Isus a inviat pentru ca Maria Magdalena a spus lui Petru si ucenicilor care erau cu el ca a vazut mormantul lui Isus gol. Nici pentru ca, cei doi Petru si Ioan, au gasit in el giulgiul cu care a fost infasurat trupul lui Isus si nici pentru cele spuse de inger femeilor mironosite ajunse la mormant. Acestea toate pot creea dubii si interpretari. Noi credem pentru marturisirea celor care au fost in preajma lui Isus dupa Inviere si pana la Inaltarea sa la cer, dupa cum afirma sfantul apostol Petru: ,,Dumnezeu i-a dat sa se arate, nu intregului popor, ci noua celor care am mancat si am baut impreuna cu el."
    O minte sanatoasa nu se poate indoi de invierea lui Isus pentru ca nimeni nu ar putea explica, in caz contrar, cum atatea oameni care au fost in preajma lui Isus dupa Inviere, au sustinut Invierea indiferent de consecintele si pericolele la care s-au expus: moarte, chinuri si suplicii, in cele mai dramatice forme, numai pentru a sustine ceva ce nu au vazut si despre care nu s-au convins cu simturile lor! Sfantul Ioan Gura de Aur, referitor la aceasta a scris: ,,O mare dovada a invieri lui Isus a fost tocmai marea putere pe care a manifestat-o dupa moartea sa, i-a convins pe cei vii sa-si paraseasca: tara, casa, rudele, sotiile, copii, parinti si prieteni fara sa se gandeasca la propriul pericol, la viata lor. Toate acestea sunt realizari, nu ale unui mort ce a ramas in mormantul sau, ci ale lui Dumnezeu, cel inviat."
    Apoi mai credem si pentru ca ne sunt transmise de catre Dumnezeu prin alesi sai, peste care nu planeaza nici un dubiu, si astfel nu suntem inselati in credinta noastra. Si, la toate acestea se adauga uluitoarea transformare, din temeli a intregi omeniri si raspandirea cu repeziciune a noi credinte si imbratisarea ei de un foarte mare numar de popoare incat la peste douazeci de secole de la acel eveniment este pastrata si evocata nealterat.
    Lumina care a fost trimisa atunci de Tatal Ceresc, peste intreaga omenire, a ramas nealterata si la fel de puternica in mijlocul poporului castigat de Fiul sau prin Jertfa pe Cruce si Invierea sa, dupa trei zile, ca sa ,,lumineze tot poporul".
    Omul, prin Invierea lui Isus, a descoperit sensul vieti si al morti. A descoperit ca, moartea nu este ultimul stadiu al omului, ci faptul ca ea este inceputul unuia nou, nebanuite inainte de Jertfa lui Isus.
    Cu toate ca ultimele cuvinte ale lui Isus pe cruce, adresate Tatalui Ceresc, au fost: ,,s-a sfarsit" acestea nu au facut referire la sfarsitul sau, ci la sfarsitul misiuni ce i-a fost incredintate, deoarece Invierea lui Isus este realitatea faptului ca, prin moarte, omul intra din nou in stadiul vieti in care a fost creeat si in care a trait pana la pacat. Stadiu in care nu se mai petrece actiunea legilor fizice si biologice asupra sa, ci trairea in har intr-o viata definitiva.
    Prin moarte, Isus, a omorat moartea, a ingropat-o, a distrus pacatul, cel care-l desparte pe om de Dumnezeu. Iar prin Inviere a readus bucuria vieti, a facut din creeatura lui Dumnezeu - omul - o fiinta constienta de adevaratul loc pe care-l ocupa in Univers.
    Iata de ce, omul, trebuie sa fie mereu cu grija ca, radacinile acestei vieti, castigate de Isus pentru el, sa fie nutrite mereu cu Trupul si Sangele Domnului - garantia vieti de veci. Amin.

                              Marti, a III a zi de Pasti

    Invierea lui Isus Cristos este cel mai mare si mai important eveniment relegios, istoric si social din istoria omeniri pentru ca aceasta minune dumnezeeasca a dat nastere unui popor nou - crestinismul - prin care se va schimba lumea din temeli.
    Crestinismul, pe plan religios, este de fapt Noua Alianta incheiata intre Dumnezeu si, de asta data, cu toata omenirea, ,,semnata" cu sangele lui Cristos, scurs pe sfanta Cruce, si ,,pecetluita" prin Invierea sa, cea minunata si proorocita cu sute de ani in urma de trimisi lui Dumnezeu Tatal.
    Sfantul evanghelist Luca, in Evanghelia de astazi, ne prezinta un pasaj din activitatea lui Isus dupa Invierea sa glorioasa, pentru ca, noi, urmasi acelor evenimente sa fim constienti de faptul ca nasterea noastra are la baza iubirea lui Dumnezeu si dorinta lui de a ne readuce in stadiul in care omul a fost creeat si a trait inainte de a cadea in pacat.
    Evanghelia de astazi ni-l prezinta pe Isus inviat sub o forma in care si noi vom invia atunci cand ne vom prezenta in fata Marelui Judecator, la cea de a doua venire.
    Pentru ca invierea lui Isus nu trebuie inteleasa ca fiind o revenire si reincarnare in trupul avut inainte de moarte pentru ca aceasta ar insemna ca ar muri din nou, mai devreme sau mai tarziu si nu s-ar realiza minunea vieti de veci, a vieti perpetue in care noi, crestini, credem tocmai datorita Invieri lui Isus si a invierilor pe care el le-a realizat dealungul vieti publice.
    Asadar Isus a intrat intr-o altfel de existenta, care este descoperita numai celor alesi ai lui Dumnezeu, in care nu exista nimic din limitele de spatiu si timp ale acestei lumi.
    Isus traieste, dupa inviere, la fel cum a trait inainte de Intrupare si este mereu prezent printre noi, chiar daca cu ochii trupesti nu-l vedem, dar pe care-l ,,vedem", daca vrem, cu ,,ochii" minti si a sufletului.
    Sfantul evanghelist Luca in pericopa Evangheliei de astazi face doua referiri la acest mod de a-l ,,vedea" pe Isus. Prima referire este cea cu privire la faptul ca desi Isus mergea alaturi de Cleopa si insotitorul sau pe drumul spre Emaus, acestea nu l-au vazut pana cand Isus a vrut sa li se descopere.
    Si cel de a-l doilea moment este cel in care este cunoscut numai la frangerea si binecuvantarea paini.
    Din discutiile purtate cu cei doi reese faptul ca acestea se intorceau de la Ierusalim si ca fusese martori acelor evenimente petrecute in ultimele zile, fiind ingrijorati ca, desi s-au implinit cele trei zile de la moartea lui Isus, inca nu l-au vazut viu.
    In acest moment al discutiei Isus intervine si-i apostrofeaza ca ar fi trebuit sa cunoasca profetiile despre Mesia, facute de proorocii si profeti Vechiului Testament, incepand cu cele de la Moise si continuand cu toti trimisi lui Dumnezeu.
    Ceea ce inseamna ca si noi avem datoria de a crede cele relevate de Dumnezeu dealungul sfintei Scripturi prin trimisi sai, pentru simplul motiv ca vin de la cel drept si sfant care nu ne amageste si nici nu ne insala.
    In virtutea faptului ca suntem creeati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si a faptului ca suntem castigati, ca popor ales, prin Jertfa Unicului sau Fiu nu avem voie sa fim neincrezatori in revelatiile sale pentru noi.
    Daca in inima noastra va exista credinta sincera si adevarata si daca evenimentele petrecute cu mai bine de 2000 de ani in urma vor ramane vii si nealterate in inimile noastre sa fim siguri ca, Dumnezeu, care prin ingeri sai ne ocroteste, in momentul in care din sufletul nostru va dispare si cea mai mica urma de indoiala, ne va deschide si ochii nostri si vom cunoaste prezenta sa permanenta in viata noastra, la fel cum le-a deschis si insotitorilor sai pe drumul spre Emaus.
    Unul din ,,pasi" necesari deschideri ochilor nostri este credinta in general si in Invierea lui Isus in mod special.
    Sa nu uitam niciodata ca, fara iubirea lui Dumnezeu nu ar fi existat creatie, fara creatie nu ar fi existat Intrupare, fara Intrupare nu ar fi existat Jertfa, fara Jertfa nu ar fi existat Inviere, si fara Inviere nu ni s-ar fi descoperit viata de veci, dupa ce Creatia lui Dumnezeu - omul - a cazut din har prin pacat.
    Si, toate acestea din iubire. Iubire pe care a cerut-o si Isus ucenicilor sai si prin ei ,,tuturor neamurilor" pe care le vor boteza in numele sfintei Treimi: a Tatalui, a Fiului si a Spiritului Sfant. Amin.

                  Sfantul Mare Mucenic Gheorghe (23 Aprilie)

                             ,, Indrazniti ! Eu am biruit lumea" Io. 16/33


    Sfantul Mare Mucenic Gheorghe s-a nascut in anul 280, dupa Cristos in Capadocia, ca fiu al unui slujbas imparatesc crestin si a fost crescut in credinta crestina de mama sa care era o crestina evlavioasa. Ramas orfan de tanar se muta impreuna cu mama in Lidia Palestinei, unde parinti sai aveau o mostenire.
    Inca de la varsta de 17 ani (sau 20 de ani, dupa uni istorici) se inroleaza in armata unde da dovada de reale abilitati de comandant, de aceea imparatul Diocletian il numeste ,,tribun", un fel de comandant, in propria sa garda.
    Cu toate ca Diocletian a fost imparat inca din anul 284, numai in ultimi doi ani ai domniei sale a pornit prigoana impotriva crestinilor, la indemnul ginerelui sau Galeriu, in anul 303, cand a emis acel decret de ,,stergerea numelui de crestin" dintre supusi sai.
    Urmare acestuia, sangele crestinilor curgea pe strazile Romei precum vaile primavara dupa topirea zapezilor. Acesta este tabloul zilnic al vieti tanarului militar.
    Dar, fiindca, dragostea fata de Cristos, buna crestere si educatia crestina, primita de la parinti sai, nu l-au lasat sa fie las, se infatiseaza singur imparatului si, inaintea intregi curti imperiale isi marturiseste credinta crestina afirmand ca el intelege sa slujeasca imparatului numai ca ucenic al lui Cristos. Urmare acestei marturisiri, asupra sfantului, incep persecutiile si chinurilor pentru a-l indemna sa se lepede de credinta crestina. Dar, chiar in timpul celor mai crunte chinuri, sfantul isi marturiseste, cu si mai multa ardoare, credinta in Dumnezeu, in fata imparatului, dar si al celor prezenti, ceea ce face ca multi dintre cei care asistau, sa credea ca numai o putere supranaturala il poate face sa rabde atat suferinta si sa ramana in viata. De aceea multi dintre spectatori acelor grotesti scene imbratiseaza credinta in Dumnezeul cel viu, Isus Cristos.
    Se spune ca in vremea detentiei sale, atingandu-se de un mort, acesta a inviat fapt ce a determinat-o pe insasi imparateasa Alexandra sa-l marturiseasca pe Cristos. Vazand aceasta, imparatul insusi incearca sa-i induplece sa renunte la aceasta credinta promitandu-le diverse onoruri si poziti privilegiate, dar in zadar. Cei doi au preferat moartea muceneasca decat lepadarea de Cristos.
    Imparatul vazand ca supliciul si chinurile la care a fost supus sfantul in loc sa reduca numarul celor care se declarau crestini, acesta creste a hotarat ca atat sfantului cat si imparatesei Alexandra, sa i se taie capul. Ostasi i-au scos pe cei doi din cetatea pentru a-i duce la locul executiei dar imparateasa a murit pe drum, neajungand sa-si dea sufletul ca martir, iar sfantului ,dupa ce au ajuns la locul executiei, i s-a taiat capul cu sabia in timp ce rostea rugaciuni de multumire pentru tot ce i-a fost dat.
    Acestea s-au intamplat la Diospoli in data de 23 aprilie anul 304 ziua acestui praznic de venerare a vitejiei si eroismului marelui mucenic.
    Pentru poporul credincios, martiri si mucenicii sunt crestini alesi si luminati de catre Dumnezeu, inzestrati cu puteri supranaturale, de a se putea lupta cu pagani din primele veacuri si cu puterea diavolului. De aceea, in toiul celor mai cumplite prigoniri trupesti, Isus îi întareste si-i lumineaza cu puteri si viziuni dumnezeesti care-i fac sa nu simta suferinta si sa ramana pilda vie pentru cei ce se nevoiesc sa devina adevarati fii ai lui Dumnezeu.
    Din nefericire omul zilelor noastre da legimitate pasiunilor si patimilor sale, in detrimentul credintei castigate cu sangele muceniciei, incat, daca unele adevaruri de credinta nu-i convin sau sunt in contradictie cu placerile sale, le omite spunandu-si ca se poate si asa. El tot crestin ramane!
    Traditia spune ca Sfantul Mare Mucenic Gheorghe a facut multe minuni, atat in scurta sa viata, cat si dupa moartea sa, ceea ce-l face sa fie unul dintre sfinti cei mai adorati si iubiti.
    In tara noastra multe sate si orase îi poarta numele, chiar si unul dintre bratele Dunari are numele lui.
    Multe biserici si chiar manastiri îl au ca patron spiritual.
    Deasemenea, multa vreme a fost considerat ocrotitorul si aparatorul ostiri romane. Steagul Moldovei, pe care Stefan cel Mare l-a trimis manastirii Zorograf de pe muntele Athos, in anul 1500, al 43 lea al domniei sale, pe langa chipul sfantului, omorand balaurul, era si rugaciunea Domnitorului pentru el si tara sa.
    Referitor la icoana in care este prezentat ca ucigand balaurul si care este cea mai raspandita infatisare a lui in lumea crestina se spune ca are la origine urmatoarea legenda: 
    In cetatea Virit, la poalele muntelui spre Liban, era un lac foarte mare in care traia un balaur care teroriza intreg tinutul si pentru a-l linisti locuitori cetati, impreuna cu dregatorul ei , au hotarat sa-i dea de mancare cate un animal, iar dupa ce a mancat toate animalele sa-i fie dat, prin tragere la sorti , cate un copil. Si tocmai cand sorti au cazut pe fata imparatului, care era imbracata mireasa si astepta, pe marginea lacului, cumplita soarta, apare un tanar frumos cu o sulita pe care avea un semn necunoscut locuitorilor.
    Fata il atentioneaza sa se departeze pentru ca urmeaza sa apara balaurul din adancuri, dar tanarul refuza si in momentul cand balaurul se iveste îl ucide cu sulita si astfel salveaza fata dregatorului. Dupa care îl trage pana in mijlocul cetati, cerand celor prezenti sa aiba nedejde la orice incercare in Isus Cristos, care a biruit lumea si moartea si sa se roage, din tot sufletul, pentru izbavire Dumnezeului celui viu si nu zeilor pagani.
Ocazie cu care s-au botezat ,,peste 25 de mii de barbati afara de femei si copii, impreuna cu imparatul lor pagân," ne spune Traditia.
    Asa dupa cum Sfantul Mare Mucenic Gheorghe a salvat fecioara din gura balaurului, asa pazeste si astazi Biserica lui Cristos si pe tot sufletul crestinesc de diavolul aducator de ispite si pacat ce incearca sa ne traga in adancurile iadului. Amin.

                                Inaltarea Domnului

                        ,,De ce stati privind la cer ?!" Fapte 1/11
    Cerul este : ,,ceea ce ochiul nu a vazut, urechea nu a auzit si la inima omului nu s-a suit, " ne spune sfantul apostol Pavel in 1Cor. 2/9. De aceea cerul nu este un loc anume stabilit pe pamant sau in cosmos.
    Cerul la care s-a inaltat Isus este o dimensiune pe care mintea, marginita, a omului nu-l poate percepe pentru ca inca nu i s-a dat posibilitatea de a-l intelege. Acest cer mai mult se subintelege decat este el identificat deoarece, cerul lui Isus, este de fapt telul la care trebuie sa tinda omul, creatura lui Dumnezeu.
    Prin urmare inaltarea lui Isus la cer, descrisa in Fapte si de catre sfantul evanghelist Marcu este chemarea adresata de Dumnezeu omului pe care-l asteapta sa vina la el cu toata fiinta sa, dupa ce a lepadat de la el : rautatea, ura, egoismul, mandria, minciuna, necuratia si toate viciile, dupa cum spune si sfantul Augustin.
    Prin inaltarea lui Isus la Tatal toate portile cerului (catre nemurire) s-au deschis, omul avand posibilitatea de a fi, din nou, in preajma Creatorului sau, de a fi ocrotit, aparat si de a putea sa intre in rai, daca faptele lui vor fi meritorii pentru acest pas.
    Iar Credinta si Botezul asigura omului atingerea primei etape a dimensiuni la care ne trage Isus prin inaltarea sa, deoarece odata luminat, omul gandeste si actioneaza dupa invatatura Inviatului.
    Ca atare, Inaltarea lui Isus la cer, dupa 40 de zile de la Inviere este deschiderea usilor Imparatiei lui Dumnezeu, prin lumina ce a luminat toate neamurile, de la o margine la alta a pamantului, dupa cum le-a spus Isus ucenicilor sai, dupa Inviere, cand li s-a aratat si i-a trimis sa propovaduiasca ,,veste buna", misiune reimprospatata si acum la inaltare, asigurandu-i ca: ,,eu cu voi sunt, in toate zilele, pana la sfarsitul veacurilor." Fapte 1/13.
    Daca misiunea lui Isus pe pamant se incheie odata cu inaltarea sa la cer, a noastra de abia de acum incepe, deoarece noua ne revine sarcina de a fi, incontinuare, martori lui Cristos cel inviat, atata cat aceasta lume va dainui. Drum ce l-au urmat milioane de suflete rascumparate prin Sangele sau si carora le pregateste loc in Imparatia Tatalui, ca si la toti cei care se nutresc cu Trupul si Sangele sau, prin care Isus ramane in tot omul credincios.
    Isus a spus de mai multe ori, in interventiile sale, ucenicilor si noua, deasemenea, ca merge la Tatal, unde sunt multe lacasuri, ca sa ne aleaga si noua unul.
    De aceea in aceasta viziune putem spune, fara frica de a gresi ca, cerul este telul pe care fiecare crestin doreste sa-l atinga, este casa in care dorim sa locuim si sa traim, in Paradis.
    Paradisul este cerul, este locul unde s-a reintors Isus, dar care, sub diferite forme, se afla in toata lumea unde Dumnezeu este prezent in sufletul creaturilor sale. La acestea se poate adauga si reflectia sfantului Francisc de Assisi, care nu se limita la respectul fata de creaturile lui Dumnezeu. El le iubea pentru ca in toate vedea ,,reflectarea marinimiei lui Dumnezeu".
    Imi aduc aminte de un tablou pictat de Rafael in care erau reprezentati doi mari invatati si filozofi ai antichitati; Aristotel si Platon. Doua puncte si pareri diferite de a vedea lumea, reprezentate foarte plastic in acest tablou. Aristotel apare aratand cu mana spre pamant, sugerand ca realitatea este aici pe pamant, in lumea materiala, de unde trebuie sa inceapa cunoasterea. In timp ce Platon este pictat cu degetul aratator in sus, spre cer, pentru ca el sustinea ca numai acolo sus, se gaseste realitatea si adevarul.
    Astazi, lumea este mai mult ,,aristoteica", avand, nu numai mana, ca Aristotel, orientata in jos, dar si privirea este atintita spre pamant, spre lucrurile materiale ce se pot atinge si se pot pipai.
    Ce bine ar fi daca lumea ar deveni putin mai ,,platonica", mai idealista, mai spirituala ca sa nu se reduca iubirea doar la sfera banala a simturilor.
    Sfantul Pavel in Filimon 3/20 ne atentioneaza ca: ,,patria noastra este in ceruri, de unde-l asteptam si pe Mantuitor, pe Isus Cristos" si ca, omul, nu are aici ,,o cetate statatoare si ca trebuie sa o cautam pe cea care va sa vina" Ev. 13/14.
    De aceea, acolo aproape de Betania, unde Isus si-a dus ucenici pentru a-si lua ramas bun, nu s-a produs o despartire definitiva, ci s-a implinit Scriptura, deoarece, tot Isus, i-a asigurat: ,,Eu sunt cu voi, in toate zilele, pana la sfarsitul lumi !" Mt. 28/20.
    Si Isus a ramas, intradevar, cu ei, dar si cu noi, ce-i care-l marturisim si-i simtim prezenta, in toate greutatile cotidiene ale vieti si in aproapele nostru, in iubirea cu care-l inconjoara pe cel bolnav, necajit si deznadajduit, in ,,cei mai mici" ai lui si in sfanta Euharistie, incat, inainte de a ajunge noi la cer iata ca, prin Isus, cerul este prezent in fiecare dintre noi. Amin

                     A doua zi de Rusalii (Sfanta Treime)

                   ,, In numele Tatalui, al Fiului si al Spiritului Sfant"
    Dupa cum a promis Isus, ucenicilor sai, ca le va trimite pe ,,Mangaietorul ce le va descoperi lor tot adevarul," ca sa-i ajute sa intoarca lumea de la pacat si pentru ca sa le fie pavaza in misiunea ce li s-a incredintat, promisiune ce s-a realizat in ziua de Rusalii.
    Din aceasta zi omul este incorporat in cele trei persoane dumnezeesti: Tatal, Fiul si Spiritul Sfant, colucratori a-i Creatiei, a dezvoltari Bisericii crestine si al desavarsiri constiintelor membrilor ei.
    Daca pana la Intrupare, lucratorul a fost Dumnezeu - Tatal, dupa Intruparea iubirea s-a relevat si consolidat prin Jertfa Fiului ca Rascumparator, pentru ca sa fie desavarsita prin Spiritul sfant, se poate afirma, fara teama de a gresi, ca intreaga Creatie, de la inceput si pana la sfarsit, a fost, este si va fi sub scutul Sfintei Treimi.
    Aceasta mare unitate a Tatalui, Fiului si a Spiritului Sfant, se manifesta prin madularele Bisericii si se reveleaza una pe cealalta pentru ca, toate trei, sa se preamareasca in Trinitate, in sfanta Treime.
    Trinitatea apare ca invatatura dogmatica, pentru prima data, atunci cand Isus le spune ucenicilor sai: ,,Mergeti si invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui, a Fiului si a Spiritului Sfant" Mt. 28/19, instituind, in mod nemijlocit, Taina sfantului Botez, prin care omul se naste pentru a doua ora. Aceasta, a doua nastere, este cu mult mai minunata pentru ca fiecare crestin se naste la viata harului, la viata de veci pentru nemurire.
    Dogma sfintei Treimi este un mister pe care, nu numai sfinti Parinti ai Bisericii lui Cristos au cautat sa-l dezlege, comparandu-l: fie cu trifoiul, sfantul Patrick, fie cu soarele, sfantul Antonie cel Mare sau cu o caramida, sfantul Spiridon al Trimitundei, la Conciliul de la Niceea din anul 325, dar si de o seama de oameni de stiinta, cu intentii bune sau... mai putin bune, insa cu toate acestea, prin mintea marginita a omului, nimeni nu a reusit sa-i dezlege taina pentru ca, acestuia, ii este dat sa inteleaga doar atat cat are nevoie pentru propria mantuire.
    Marele filozof si teolog al Bisericii, sfantul Augustin, recunoscut si de Biserica Ortodoxa, fiind preocupat de doctrina sfintei Treimi, dorea foarte mult sa inteleaga si apoi sa explice, logic, acest mister, pe cand se plimba ingandurat pe malul mari, vede un copilas care facuse o gaura in nisip si cu galetuta aducea, in fuga, apa din mare. La intrebarea sfantului; ,,Ce faci ?!" copilul a raspuns: ,,Incerc sa golesc marea in aceasta groapa din nisip." La care sfantul il mai intreaba: ,,Cum poti sa crezi ca marea imensa, ar putea fi golita in aceasta gaura ?!"
    Dar, nemaiasteptand raspunsul copilului, isi face urmatoarea autoreflectie: ,,Dar, tu, cum poti crede ca vei putea cuprinde, in capul tau mic, imensitatea lui Dumnezeu ?!"
    Si atunci: ,,Daca misterul sfintei Treimi, cu tot efortul minti si al vointei noastre de a-l intelege, ramane de domeniul stiintei infinite in divinitate, noi, doar intuindu-i dimensiunea, in mod indefinit, ii putem simti binefacerile din Creatie si din Revelatie," sa ne rugam sfintei Treimi, ca sa gasim urmele lasate de Cristos pe pamant pentru a-l putea urma asemeni unor crestini adevarati.
    Scopul sarbatorii de astazi nu este acela de a explica sau de a intelege misterul sfintei Treimi, ci acela de a contempla si adora pe Dumnezeu Tatal, pe Dumnezeu Fiul si pe Dumnezeu Spiritul Sfant, pentru ca astfel sa ajungem si noi in Imparatia Cerurilor unde vom vedea, direct, fata lui Dumnezeu. Amin.

                 Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul (24 iunie)

                   ,,Faceti fapte vrednice de pocainta !" Mt. 3/v8
    Despre sfantul Ioan Botezatorul, Isus Cristos, a spus: ,, Adevar, va spun; dintre cei nascuti din femeie, niciunul nu este mai mare decat Ioan Botezatorul." Mt. 11/11.
    La fel dupa cum, toate persoanele care au avut influenta in istoria crestinatati, devenind sfinti prin faptele lor, le-a fost vestita nasterea de ingerul Domnului, tot asa si nasterea lui Ioan Botezatorul a fost anuntata de inger lui Zaharia in Templu, unde acesta slujea ca preot.
    Ioan Botezatorul este singurul sfant caruia Biserica ii celebreaza, nu numai moartea, dar si nasterea sa. El are o nastere deosebita nascandu-se din parinti inaintati in varsta, care se obisnuise cu gandul ca nu vor mai avea copii. Dar ceea ce, pentru puterile omului este de nerealizat, pentru Dumnezeu, toate sunt cu putinta si iata, ca pe neasteptate ingerul Gavril vine la Zaharia, in Templu, si-i aduce vestea binecuvantarii familiei sale. Veste de care Zaharia se indoieste chiar daca, cu acea ocazie, i se vesteste si numele, Ioan, pe care pruncul ce-l va naste Elisabeta, femeia sa, il va purta, de aceea Dumnezeu ii inchide gura pana la nasterea fiului sau.
    In Israel, la acea vreme, lipsa copiilor dintr-o familie era considerata ca si cum Dumnezeu si-ar fi luat mana de pe familia respectiva. De aceea, durerea si necazul celor doi; Elisabeta si Zaharia, era atat de mare, incat si bucuria adusa de inger era pe masura, dupa cum ii marturiseste Elisabeta, Mariei, rudenia sa: ,,ca asa mi-a facut mie Domnul, in zilele in care a socotit sa ridice dintre oameni, ocara mea." Lc. 1/v25.
    Dumnezeu, are un proiect cu fiecare copil nascut. Si, acest proiect nu-l descopera tuturor, asa dupa cum l-a descoperit, in acest caz, preotului Zaharia, cand chiar si prin numele ce l-a dat copilului i-a sugerat ca va fi plin de har, ca va fi: ,, pricina de bucurie si veselie si multi se vor bucura de nasterea sa. Caci va fi mare inaintea Domnului... si se va umple de Spirit sfant, inca din pantecele maicii sale. El va intoarce pe multi dintre fii lui Israel la Domnul Dumnezeul lor. Va merge inaintea lui Dumnezeu...ca sa gateasca calea Domnului." Lc. 1/14 - 17.
    La nasterea lui Ioan, Zaharia, dupa ce Dumnezeu ii dezleaga limba, se adreseaza copilului, in prezenta celor din casa, cu cuvintele : ,,iara tu, copile, profet al celui Preainalt te vei chema." Lc. 1/76.
    De mic copil, parinti il duc la Templu unde creste printre slujitori acestuia, iar dupa ce creste mare se autoexileaza in pustiu, unde-si supune trupul multor privatiuni, pregatindu-l pentru proiectul pe care Dumnezeu il are cu el; ,,de a gati calea Domnului" Lc. 1/v17.
    Dupa care, reintors in lume, se stabileste pe malurile Iordanului unde incepe pregatirea sufletelor dornice de mantuire. Aici cheama la purificare pe toti, strigand: ,,Gatiti calea Domnului, drepte faceti cararile sale." Io. 1/23 si la Botez, spunand: ,,Eu va botez cu apa; dar vine cel mai tare decat mine, caruia eu nu-i sunt vrednic sa-i dezleg curelele incaltamintelor; Acela va va boteza cu Spirit Sfant si cu foc !" Lc. 3/v6. Anuntand, totodata si prezenta Mesiei in mijlocul lui Israel.

    Insa primirea oamenilor la botezul sau, chiar daca recunoaste ca nu este acelasi cu cel pe care Isus il va face, nu se face oricum, ci numai dupa o pregatire prealabila a sufletului pentru transformare. El le cere acestora: ,, pregatiti-va, ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor." Mt. 3/v2, anuntand si pedeapsa pentru cei nepregatiti: ,, caci, iata, securea zace la radacina pomului. Si, tot pomul, care nu face rod bun, se taie si se arunca in foc." Lc. 3/7 - 9.
Apogeul misiuni lui Ioan Botezatorul este atunci cand, in apele Iordanului, recunoaste in multimea care venea sa se boteze pe Fiul lui Dumnezeu, dupa semnul dumnezeesc prin care Spiritul Sfant coboara sub forma de porumbel si cand aude glasul Tatalui din cer, care zice: ,,Acesta este Fiul meu cel iubit intru care bine am voit." Mt. 3/v17, iar celor de fata: ,,Iata Mielul lui Dumnezeu, cel care suprima pacatele lumii." Io. 1/v29.
    Dupa Botez, la fel spune tuturor: ,,Aceluia i se cade sa creasca iar mie, sa ma micsorez !"  Io. 3/v30.
    Care om, din zilele noastre, doreste sa se ,,micsoreze" pentru ca altul sa-i ia locul si sa ,,creasca," renuntand, pur si simplu, la posibilitatea de a ajunge pe o pozitie inalta ?!
    Chiar daca, Isus, nu-si incepuse inca misiunea publica si putini auzisera de el, asa dupa cum il stiau si-l vedeau pe Ioan Botezatorul, acesta spune celor care, in asteptarea generala a unui Izbavitor, il intreaba daca nu cumva el este Mesia: ,,Nu sunt eu Cristosul, ci sunt cel trimis inaintea lui." Mt. 3/v28.
    Nu numai ca le cere ca prezenta la Botez trebuie sa fie cu sufletul curat, dar le spune si modul in care trebuie sa se comporte uni cu alti si care sunt faptele iubiri, astfel;
-          poporului: ,, Cine are doua haine, sa imparta si cu cel ce nu are niciuna; la fel si cel care are de mancare." Lc. 3/v11;
-          vamesilor : ,, Sa nu cereti mai mult peste ce v-a fost poruncit sa luati." Lc. 3/v13;
-  ostasilor: ,, Sa nu invinuiti pe nimeni pe nedrept si sa va multumiti cu lefurile voastre." Lc. 3/v14;
    Botezul lui Ioan este semnul exterior al purificari interioare a omului, inaintea intalniri cu Isus - Spovada de astazi. El este puntea ce leaga Testamentul Vechi de Testamentul Nou, prin descoperirea caruia, lunga asteptare a poporului se implineste si prin gura caruia i se decopera.
    Viata si activitatea sfantului Ioan Botezatorul este o mustrare, peste veacuri la adresa noastra a acelora care nu suntem capabili nici la cele mai mici gesturi de curatire a propriului suflet si apararea propriei credinte.
    Acest sfant, prin faptele sale, ne arata lasitatea ce ne stapaneste atunci cand este vorba de a renunta, in favoarea bisericii sau a aproapelui nostru, greu incercat, la unele dintre surplusurile cu care Dumnezeu ne-a binecuvantat, la un moment dat. Amin.

                        Sfinti Petru si Pavel (29 iunie)

                 ,,Tie iti voi da cheile imparatiei cerurilor." Mt. 16/18
    Sarbatoarea celor doi mari si puternici stalpia ai Bisericii crestine este una dintre primele sarbatori ale Bisericii primare care s-a tinut chiar inainte de sarbatoarea Nasteri Domnului.
    Textul Evangheliei de astazi cuprinde un pasaj din discutia lui Isus cu ucenicii sai cand ii intreaba, dupa ce auzise ca multa lume il compara cu diferiti profeti si prooroci ai Vechiului Testament: ,,Dar voi, cine spuneti ca sunt eu ?" Mt. 16/v15, la care Petru ii spune ca este Fiul lui Dumnezeu. Ocazie cu care Isus ii atrage atentia ca aceasta descoperire nu-i apartine, ci i-a fost facuta de catre Tatal, dar cu toate acestea, il face in mod nemijlocit ,,piatra de temelie" a Bisericii sale, incredintandu-i si cheile Bisericii universale (catolice) si inzestrandu-l cu puteri nebanuite: ,,orice vei lega pe pamant, va fi legat si in ceruri si, orice vei dezlega pe pamant, va fi dezlegat si in ceruri." Mt. 16/19.
    Sfantul apostol Petru este originar din partile Galileei si unul dintre primi ucenici, chemati de Isus, sa-i devina marturisitori si, bineinteles, ucenic.
    Ca simplu pescar, fara scoala, si-a castigat existenta din pescuit, avand un contact permanent cu lumea materiala si deloc cu filozofia sau spiritualitatea. Ca urmare, preocuparea lui va fi indreptata mai mult spre latura materiala decat spre cea sufleteasca, de aceea, la un moment dat, chiar il intreaba pe Isus: ,,Iata, noi am lasat totul si ti-am urmat, deci, care va fi partea noastra ?!" Mt. 19/27.
    Sfantul Petru se caracterizeaza ca avand un temperament coleric si vulcanic. Uneori chiar instabil in deciziile sale; scoate sabia si-i taie urechea lui Malhus in gradina Ghetsemani, lepadarea de Isus in curtea arhiereului, etc. Insa Isus nu pune pret pe aceste slabiciuni omenesti, ci pe inima darza a acestui om, care impulsionata de harul divin, prin sfantul Spirit, il va transforma si va deveni, dupa Invierea lui Isus, primul care face cunoscut numele lui in chiar mijlocul Ierusalimului, punand astfel, bazele Bisericii primare prin cei trei mii de oameni botezati in noua credinta propovaduita de Petru.
    Si pentru meritele sale, dupa Inviere, Isus, il numeste pastorul oilor castigate cu propriul Sange; ,,Paste Mielusei Mei ! Paste oile Mele !..." Io. 20/ 15 - 18. La fel, pentru a-l intari si mai mult in dificila misiune pe care i-a dat-o, ii spune ca s-a rugat Tatalui ceresc pentru el: ,, Simoane, Simoane, iata, Satana v-a cerut sa va cearna ca graul. Dar eu m-am rugat pentru tine, ca sa nu scada credinta ta, iar cand te vei intoarce, intareste si pe frati tai." Lc. 22/31 - 32.
    Isus a stiut planul pe care-l avea cu Petru, inca de la inceput, deoarece in prezenta ucenicilor ii sugereaza ca va fi piatra de temelie a Biserici sale si ii spune: ,, Tu esti Simon. De acum te vei numi Kepha." (piatra, in greaca) Io. 1/43. Iar in Mt. 16/18 ii spune, la modul direct (si fara nici o posibilitate de interpretare): ,,Si eu iti spun...pe aceasta piatra voi zidi Biserica mea si portile iadului nu o vor birui."
    Si, piatra credintei a ramas pana la moarte, in ziua de 29 iunie a anului 67, cand nemilosul persecutor al crestinilor, imparatul Nero, a ordonat sa fie rastignit, pentru credinta in Cristos pe cruce cu capul in jos la cererea sa, deoarece nu se simtea vrednic de o moarte in aceeasi pozitie in care a murit Invatatorul sau.
    Prin hotararea lui Isus, pe care ne-o spune sfantul evanghelist Matei in capitolul 16, versetul 18, amintit mai sus, sfantul apostol Petru este capul vazut al capului nevazut al Bisericii lui Cristos in lume, la fel cum au fost si vor fi papi care i-au urmat si-i vor mai urma pana la cea de a doua venire a lui Isus pe pamant. Si prin care se asigura unitatea Biserici.
    Sfantul apostol Petru, inainte de a ajunge la Roma in inima imperiului, a predicat cuvantul lui Dumnezeu in: Galitia, Pont, Capadochia, Bitinia s.a. si bineinteles, Roma.
    De la el ne-au ramas sapte epistole prin care a lasat Bisericilor unde a predicat si noua, ideile propovaduiri sale despre vestea cea buna a impacari omului cu Dumnezeu prin Fiul Sau, Isus Cristos.
    Al doilea sfant al Biserici crestine pe care-l sarbatorim astazi este sfantul apostol Pavel, care nu l-a cunoscut personal pe Isus Cristos, precum sfantul Petru, ci numai ca Fiu al lui Dumnezeu, cand i se arata pe drumul Damascului, unde era trimis sa persecute crestini, si cand ii spune: ,,Saule, Saule, de ce ma prigonesti?!" Fapte 26/14.
    El s-a nascut la Tarsul Ciliciei si de la 15 ani a fost dat la scoala renumitului profesor Gamaliil pentru a deveni ,,rabi" al legi mozaice si unde, dand dovada de mare putere de asimilare, isi insuseste foarte bine Legea veche pe care, mai tarziu, o propaga in randul evreilor fiind si participant activ al celor care ii persecutau pe crestini. In acest sens amintesc faptul ca el era tanarul, despre care sfantul evanghelist Luca ne spune ca pazea hainele intaiului martir si arhidicacon Stefan, pe cand acesta era ucis cu pietre de catre evrei.
    Dupa intalnirea cu Fiul lui Dumnezeu, acolo pe drumul Damascului, Saul pe atunci, ramane orb si nu i se vor deschide ochi decat dupa ce va fi botezat de catre Anania, episcopul Damascului.
    Dupa botez incep sa i se deschida, nu numai ochi trupului, dar si ochii sufletului prin care incepe sa vada si sa inteleaga adevarul descoperit de Dumnezeu poporului prin Fiul Sau Isus Cristos si devine unul dintre cei mai mari si neobositi apostoli ai lui Cristos, predicandu-l si intemeind biserici in toate locurile pe unde a dus cuvantul lui Isus, din Asia Mica si pana in Europa de est.
    Dealungul misiuni sale a intalnit umilinta, bataia, calomnia, inchisoarea si toate persecutiile indreptate spre marturisitori credintei in Cristos, dar el, asa dupa cum scrie :
,,Nu am tinut seama de nimic, nici nu am pus pret pe viata noastra, numai ca sa putem implini calea pe care am luat-o de la Domnul Isus, acela de a marturisi harul lui Dumnezeu." Fapte 20/24. Iar corintenilor: ,,Asa sa ne socoteasca pe noi, fiecare om, ca slujitori ai lui Cristos si iconomi ai tainelor lui Dumnezeu." 1 Cor. 4/v1.
    Si, nu numai ca a predicat dar a si facut ceea ce a predicat pentru ca a pus pret mai mare pe Cuvantul Vietii, decat pe propria sa viata.
    De la sfantul apostol Pavel au ramas Biserici lui Cristos, paisprezece epistole in care gasim puternice lectii de credinta, jertfa si remedii spirituale de purificare a crestinului si a poporului nascut din jertfa lui Isus pe cruce.
    Daca sfantul apostol Petru a asigurat si continua sa asigure, prin urmasi sai, papi de la Roma, unitatea Biserici, sfantul apostol Pavel este cel care, prin neobositul sau elan spiritual, cu care a propovaduit, a asigurat, pana la cea de a doua venire a lui Isus, catolicitatea Biserici, dupa cum ne rugam si in simbolul Credintei.
    Sfantul apostol Pavel, moare in aceeasi zi si in acelasi an, 29 iunie 67, tot la Roma si tot din porunca aceluiasi tiran, imparatul Nero, care ordona decapitarea acestuia, ,,cinste" de care beneficiaza ca cetatean roman, si nu rastignirea, care era unealta morti pentru ceilalti cetateni ai imperiului.
    Asadar, ziua de 29 iunie a fiecarui an are semnificatia celebrari plecari la Domnul a celor doi corifei ai Biserici lui Cristos, pe care l-au slujit cu darzenie si sacrificiu suprem, dar si celebrarea unicitati si catolicitati (universalitatii) Bisericii intemeiate de Isus pe piatra credintei, sfantul apostol Petru, ce este asigurata, incontinuare, de catre urmasii lui Petru, papi de la Roma.
    Sfantul apostol Petru a pacatuit odata si pentru aceasta a plans toata viata sa, tu, care pacatuiesti tot timpul de ce nu plangi niciodata ?! Amin.

                  Sfantul Prooroc Ilie Tesviteanul (20 iulie)

    ,,Acesta este unicul Dumnezeu si nu este altul inafara lui" 1Regi 18/39
    Inca de dupa moartea lui Solomon, semintiile lui Israel au fost despartite in doua.
Semintia lui Iuda si Veniamin era sub stapanirea lui Roboam, fiul imparatului Solomon. Iar, robul lui Solomon, Ieroboam, stapanea zece din cele 12 semintii care formau imparatia lui Iuda.
    Toate cele douasprezece semintii se inchinau singurului Dumnezeu adevarat in Templul din Ierusalim, zidit de catre Solomon, la care veneau anual sa se roage.
    Imparatul Ieroboam, de frica sa nu-si piarda domnia, din cauza intalniri tuturor semintiilor lui Israel la Templul din Ierusalim care si-ar putea alege ca rege pe Roboam, fiul legitim al lui Solomon, pune la cale ruperea Aliantei poporului iudeu cu Dumnezeu si determina supusi sa se inchine unor idoli din aur, facuti de mana omului, spunand acestora ca acesta sunt zei care au scos pe parinti lor din robia Egiptului si nu Dumnezeu, cel nevazut, la care acum se inchinau. Deasemenea, instituie sarbatori dedicate zeilor si locuri de inchinare si jertfa pentru acestea, obligand poporul sa participe la aceste manifestari.
    Dumnezeu, nu dorea sa-si lase poporul uneltirilor pagane si ratacirilor tot mai evidente de la adevar, intervine prin prooroci si profeti alesi dintre iudei pentru indreptarea credintei si redescoperirea cai uitate spre Dumnezeul cel adevarat. Unul dintre acesti prooroci a fost si cel pe care Biserica noastra il sarbatoreste in fiecare an la 20 iulie, Ilie Tesviteanul.
    Sfantul prooroc Ilie se trage din tinutul Gadarei, acolo unde, peste cateva sute de ani, Dumnezeu va avea o noua interventie prin Fiul sau Isus, eliberand din ghearele diavolului doi oameni demonizati. Acest tinut se gasea in partea Iordanului spre Arabia, avand printre altele si cetatea Tesve in care se naste prorocul Ilie, care primeste si numele de Tesviteanu de la aceasta cetate. Tatal proorocului, Sovac, se tragea din semintia lui Aaron.
    De tanar sfantul Ilie se retrage in singuratate unde-l contempla pe Dumnezeu caruia i se inchina si in cinstea caruia isi pastreaza curatenia si fecioria traind in asa fel incat, dupa cum i se canta si in troparul sarbatori, ,,a fost inger in trup."
    Spre maturitate, vazand, auzind si intelegand, ratacirea dureroasa a poporului de la calea cea dreapta si faradelegile in care, poporul razvratit traia, aducand chiar si jertfe umane in cinstea zeilor lor, in timp ce adevarati inchinatori si cinstitori de Dumnezeu erau prigoniti si marginalizati, suferind moartea pentru Dumnezeu, cerand prin rugaciune har si putere de la Dumnezeul pe care el il slujea si cinstea, refuza sa mai stea deoparte, infruntand raul.
    Sfantul Ilie se ruga neincetat la Dumnezeu si cerea pedeapsa vremelnica peste cei care au provocat si care intretin aceasta ruptura, in speranta cumintiri, inteleptirii si intoarcerei lor la Dumnezeu.
    In acel timp, imparat peste Israel, cu resedinta in Samaria era Ahab, casatorit cu o pagana Isabela, fiica imparatului din Sidon. Acestea se inchinau unui zeu pe nume Baal a carui statuie era la mare cinste in palatul regal din Samaria, spre cinstirea caruia cautau sa aduca si popoarele vecine, carora le cereau lepadarea de Dumnezeul aliantei.
    Ilie, fiind plin de dragoste si de ravna pentru Dumnezeu, merge la imparatul Ahab si-l mustra pe el si pe sotia sa Isabela pentru ratacirea lui si a poporului pe care-l stapanea, cerandu-i sa nu mai traga la ratacire si alte popoare, aducand mania lui Dumnezeu peste Israel. Insa vazand ca nu este luat in seama se roaga, inaintea celor doi la Dumnezeu sa nu mai dea ploaie si roua peste acel tinut pana nu o s-o ceara el prin rugaciunile sale.
    Rugaciunea lui Ilie a fost ascultata si Dumnezeu a trimis seceta peste acel tinut ca si peste cele invecinate timp de peste trei ani si jumatate facand ca totul sa fie ars de caldura soarelui oameni si animale sa moara de foame si de sete. In acest timp imparatul cauta sa-l prinda si sa-l omoare de aceea a fost nevoit sa fuga si sa se ascunda.
    A gasit gazduire in Sarepta Sidonului la o vaduva a carui fiu, care murise, il invie. Si fiindca aceasta vaduva risca sa moara de foame impreuna cu copilul ei, nemairamanandu-i decat ,,un pumn de faina si putin untdelemn intr-un ulcior" sfantul il roaga pe Dumnezeu sa o ajute si sa nu-i lase sa moara de foame. In urma rugaciunilor sfantului Ilie, Dumnezeu ii trimite faina si untdelemn indestulator, ca sa poata ajuta si alte familii nevoiase sa nu moara de foame.
    Dupa trecerea a trei ani si jumatate de seceta si de lipsuri asupra poporului, Dumnezeu, care dorea sa ajute acel popor adus in pragul disperari si al distrugeri din reaua credinta a regelui sau, ii vesteste lui Ilie sa se intoarca in Samaria si sa mearga la regele Ahab pentru ca acesta-l cauta si vrea sa faca tot ceea ce o sa i se ceara.
    Ajuns la Ahab, Ilie, dupa ce-l mai mustra incaodata pentru situatia in care si-a adus poporul, ii cere regelui ca, pentru a arata care este Dumnezeul adevarat, sa adune pe muntele Carmel pe toti preoti lui Baal si sa le ceara sa aduca fiecare jertfa celui pe care-l slujeste. Si, a carui foc, pentru jertfa, se va aprinde din cer, acela este cel care-l slujeste pe Dumnezeul adevarta.
    Astfel ca se aduna pe muntele Carmel peste patru sute cincizeci de preoti ai lui Baal care cer prin rugaciunile lor, zeului la care se inchina, sa le aprinda focul din jertfelnic o zi intreaga, dar jertfa lor ramane neatinsa.
    Spre seara sfantul Ilie le spune ca este de ajuns, si ca de acum sa-l lase si pe el sa aduca jertfa Dumnezeului sau. Apoi isi ridica mainile spre cer se roaga lui Dumnezeu sa-i trimita foc ca sa-i arda jertfa si pentru a arata tuturor celor prezenti ca el este Dumnezeu adevarat si nu cel spre care era fortat sa se indrepte de imparatul lor.
    In timpul rugaciuni sfantului, nori negri acopera cerul, tunete si fulgere se dezlantuie din cer si un fulger loveste jertfa lui Ilie si o mistuie pe loc.
    Poporul plin de admiratie si speranta, dar si de frica, se arunca cu fata la pamant si striga: ,,Acesta este unicul Dumnezeu si nu este altul inafara lui." 1 Regi 18/39.
    Daca poporul impreuna cu Ahab se bucura de izbanda lui Ilie, ca si de ploaia trimisa de catre Dumnezeu peste pamantul ars de soare, nu acelasi lucru se intampla si cu Isabela care, suparata fiind pentru esecul rugaciunilor preotilor sai, dar si pentru faptul ca poporul, in mania lui, a omorat pe toti preoti lui Baal, se jura ca si ea o sa-l omoare pe sfantul Ilie. Din aceasta cauza sfantul Ilie este nevoit, din nou, sa se ascunda in pustiul Beer Seba, unde ramane pana la moartea lui Ahab, cand imparatia lui s-a dezmembrat prin urmasi sai in vremea lui Elisei proorocul, ucenicul sfantului Ilie Tesviteanu.
    Sfanta Scriptura ne spune ca sfantul Ilie a fost luat cu trupul la cer intr-un car de foc, chiar in prezenta prietenului sau proorocul Elisei, aproape de apele Iordanului. Adevar de credinta marturisit de Biserica noastra prin cinstea care i se acorda fiind sarbatorit printr-o sarbatoare de porunca la o data fixa in fiecare an.
    Invatatura Biserici ne spune ca asa dupa cum sfantul Ilie a fost prezent si a discutat cu Isus, la schimbarea sa la fata, de pe muntele Taborului, tot asa va veni in fata lui Isus, ca al doilea Inaintemergator, la cea de a doua venire a Fiului lui Dumnezeu pe pamant pentru Judecata cea de Apoi. Amin.

                               Schimbarea la Fata (6 august)

                          ,, Acesta este Fiul Meu, cel iubit ! " Mt. 17/5
    Evenimentul la care pericopa evanghelica de astazi ne face partasi a avut loc in cel de al doilea an al vietii publice a lui Isus, pe muntele Taborului, in prezenta celor trei apostoli alesi de Isus sa asiste la acest eveniment: Petru, Iacob si Ioan.
    Prin alegerea celor trei apostoli, sa asiste la transfigurarea sa, Isus, a dorit sa le intareasca acestora convingerea in dumnezeirea sa si sa vada acestea relatiile pe care le are cu Tatal.
    Conform evangheliilor, evenimentul acesta are loc la sase zile dupa ce Petru, la intrebarea lui Isus despre persoana sa, a marturisit: ,,Tu esti Cristos, Fiul lui Dumnezeu." Mt. 16/17.
    Intalnirea de pe Tabor cu Moise si Ilie, ca reprezentanti ai Aliantei si Legi vechi, precum si cele discutate cu acestea, demonstreaza divinitatea si continuitatea sa in cer, in planul Creatiei si in planul mantuiri. Toate acestea au dus la convingerea si increderea in divinitatea lui Isus, ca Fiu al lui Dumnezeu trimis omeniri, conform promisiuni si planului pregatit de Tatal poporului sau, in inimile, nu prea convinse pana atunci, ale celor trei.
    Aceasta a fost experienta pe care nu numai cei trei trebuiau sa o traiasca, dar pe care ei aveau obligatia sa o marturiseasca celorlalti apostoli si lumi intregi dupa Invierea lui Isus. 
    Si, bazat tocmai pe cele vazute de Petru, acolo pe Tabor, acesta le adreseaza urmatoarele cuvinte, primilor crestini, in mijlocul Ierusalimului: ,,Eu, cu ochii mei l-am vazut transfigurat in maretia Tatalui, cu urechile mele am auzit glasul care-l proclama Fiu iubit al lui Dumnezeu. Eu insumi am auzit acel glas, cand eram cu el pe muntele cel sfant." 2Petru 1;16/18.
    Dupa uni exegeti, Schimbarea la Fata si prezenta numarului trei, de mai multe ori, in derularea acestui eveniment, prefigureaza sfinta Treimi.
    Pe Tabor sunt trei elemente: glas, lumina si nor, apoi: Fiul Omului, Moise si Ilie, sunt a doua grupa de trei, care reprezinta pe cei trei martori ai cerului. Pentru ca a treia grupa de trei sa cuprinda pe cei trei martori pamanteni ai acestui eveniment: Petru, Iacob si Ioan. 
    Oricum, chipul stralucitor al lui Isus, de pe muntele Taborului, in care cei trei ucenici si-au gasit, pentru cateva clipe, toata fericirea, este chipul Tatalui, pe care si aceia care vor ajunge in rai il vor vedea si de care se vor bucura.
    Si proorocul Daniil, in cartea sa la capitolul 12 in versetul 3 spune ca in ziua veniri Domnului: ,,Cei intelepti vor lumina ca stralucirea cerului si cei care au indrumat pe alti pe calea dreptati, vor fi precum stelele, in veci vecilor." De aceea, Schimbarea la Fata a Domnului Nostru Isus Cristos revarsa lumina in inimile noastre si in fiecare dintre noi se naste speranta ca, daca vom face fapte bune, demne de lauda Domnului, vom ajunge sa vedem fata stralucitoare a lui Isus Cristos si ca vom auzi glasul Parintelui ceresc in Imparatia sa.
    Acestea toate trebuie sa ne dea curajul si puterea de a infrunta raul si ispitele si de a denunta nedreptatile sociale din societatea in care traim.
    De aceea trebuie sa cerem, zilnic, Domnului puterea de a face ceva concret pentru sufletele necajite si lipsite ale acestei lumi, pentru cei marginalizati, nu din vina lor. Amin.

                            Adormirea Maici Domnului ( 15 August )

    La data de 1 Noiembrie 1950, cand Papa Pius al XII lea defineste adevarul de credinta pe care Biserica il sarbatoreste, an de an, la 15 august, citandu-l pe Ioan Damaschinul spune:,, Aceea care în naştere şi-a păstrat intactă fecioria, trebuia ca şi după moarte să-şi păstreze trupul incorupt. Aceea care a purtat în sânul ei pe Creatorul însuşi, făcut prunc, trebuia să locuiască în lăcaşurile divine. Aceea care, dată fiind ca mireasă chiar de Tatăl, nu putea să-şi găsească altă locuinţă decât printre cele cereşti. Trebuia să-şi contemple propriul Fiu în slavă la dreapta Tatălui, ea care l-a văzut pe cruce, ea care, fiind scutită de dureri când l-a adus la lumină, a fost străpunsă de sabia durerii când l-a văzut murind. Era drept ca mama lui Dumnezeu să ajungă în stăpânirea care aparţine Fiului, ea care a fost onorată de toate creaturile ca mamă şi slujitoare a lui Dumnezeu." Papa îl mai citează şi pe sfântul German din Constantinopol, care scoate în evidenţă sfinţenia trupului preacuratei cu aceste cuvinte: ,,Tu, după cum a fost scris, eşti toată numai strălucire (cf. Ps 44,14); şi trupul tău feciorelnic este total sfânt, total curat, în totalitate este templul lui Dumnezeu. Din acest motiv nu putea să cunoască putreziciunea mormântului, dar, spre a păstra energiile sale naturale, trebuia să se schimbe în lumină incoruptibilă, să intre într-o existenţă nouă şi glorioasă, să se bucure de deplina libertate şi de viaţa desăvârşită."
    Un alt scriitor din vechime afirmă: ,,Cristos, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, dătătorul vieţi şi al nemuriri, a fost de datoria lui de a-i reda viaţa mamei. A fost de datoria lui de a o învia din morţi şi de a o primi alături de el, traversând o cale numai de el cunoscută."
    Destinul preacuratei Fecioare Maria nu poate fi despartit de cel al tuturor sfintilor care au avut un rol insemnat in istoria crestinismului. Traditia ne spune ca atat timp cat apostoli au ramas la Ierusalim, sfanta Fecioara a stat impreuna cu ei pentru a-i incuraja si a-i sustine in diferitele incercari la care au fost supusi. Dupa plecarea acestora din Ierusalim, sfanta Fecioara l-a urmat pe apostolul Ioan, caruia Isus i-a dat-o in grija, la Efes si ca, s-ar fi reantors la Ierusalim in anul 49, la varsta de 72 de ani pentru a revedea locurile in care Fiul sau a patimit si a fost omorat. In acelasi an, continua sfanta Traditie, s-a produs si trecerea sa in lumea minunata a Fiului sau, inconjurata de sfinti apostoli care au fost cei care i-au pregatit inmormantarea si a fost asezata in mormant dupa obieciul iudeilor.
    Dupa trei zile a sosit si sfantul apostol Toma, care lipsise de la inmormantare si cere autoritatilor deshumarea ca sa poata vedea si el, pentru ultima data, chipul Fecioarei Maria. La deschiderea mormantului, cu toti, constata ca acesta era gol.
    Ingeri ridicasera, deja, in cer trupul imaculat si preasfant al Maici lui Dumnezeu.
Preacurata Fecioara Maria, a fost ridicata la marirea cereasca pentru ca, prin acel ,,da" spus lui Dumnezeu, in ea se implineste intreaga opera a mantuiri neamului omenesc. In ea, Cuvantul cel dumnezeesc, se face carne. Prin ea lumea capata o alta dimensiune pentru ca Fiul lui Dumnezeu, il impaca pe om, din nou, cu Dumnezeu Tatal, de care se despartisera unilateral.
    Astazi, ea, ajunge sa se bucure in glorie, alaturi de fiul ei de aceea este pentru crestini; speranta, curajul si bucuria lor. Ea este un semn de speranta si de mangaiere pentru poporul lui Dumnezeu si la ea putem merge, cu incredere deplina, sa o rugam sa mijloceasca pentru noi la Fiul lui Dumnezeu pentru a deveni urmasi demni de numele lui pe care-l purtam.
    In conformitate cu sfintele Evanghelii si cu Faptele Apostolilor, pe Maria o urmam de la nasterea ei in Nazaretul Iudei, la Bethleem, pe Calvar, sub Cruce si nu putem ramane nepasatori la durerile sale de mama cand isi vede fiul judecat, batut, schinjuit si omorat, fara a avea vreo vina.
    Preacurata Fecioara este cea care ne da cel mai elocvent exemplu de credinta. Ea este cel mai bun exemplu al comunicari omului cu Dumnezeu, de ascultare a Cuvantului cel din vecie, de curatie trupeasca, de bunatate.
    Prin inaltarea ei la cer ea a devenit regina, a devenit mijlocitoare a noastra la Isus, de la care cere, pentru noi, mereu si mereu clementa si ajutor divin.
    Acest titlu de regina, atribuit Mariei este expresia cea mai curata si mai delicata de iubire a noastra, a fiilor ei, fata de sfanta Fecioara.
    Multi crestini o invoca pe Maria ca protectoare, multi crestini au o devotiune speciala fata de Fecioara Maria. Si mai multi ii ofera acea salba de rugaciuni, cunoscuta ca Rozar, ca imn de marire si lauda la adresa Fecioarei Maria, pentru viata, si suferinta pe care a indurat-o in viata ei pamanteasca, dar si exprimandu-si bucuria la gandul ca ea ne va ajuta sa privim fata lui Isus si a Tatalui ceresc, sus in Imparatia cerurilor, unde am dori sa ajungem cu toti.
    Despre prezenta Fecioarei Maria in cer, sfantul evanghelist Ioan, in capitolul 12, versetul 1, al Apocalipsei, spune: ,,Un semn mare s-a aratat pe cer; o femeie imbracata in soare, cu luna sub picioare si pe cap purtand o coroana cu douasprezece stele."
    Asadar, adevarul sarbatorit de Biserica noastra astazi este relevat si de viziunea apostolului Ioan, in Apocalipsa, care o descrie pe Maria inconjurata de toate semnele puterilor ceresti ale Fiului ei si la care se roaga, neincetat, pentru noi, fii ei.
    Haideti sa ne rugam si noi Mariei cu cuvintele sfantului Alfons Maria de Liguori: ,,Bucura-te regina, Maica milei, viata, mangaierea si speranta noastra, bucura-te !"
                                                                                                                                   Amin.
                Taierea capului sfantului Ioan Botezatorul
                                                (29 august)
    Sfantul Ioan, Inaintemergatorul si Botezatorul Domnului a primit, chiar de la Isus, marturia ca a fost cel mai mare dintre toti oameni nascuti din femeie si cel dintai dintre profeti. Iar Ioan, spune despre sine si despre Isus urmatoarele : ,,Eu va botez cu apa, dar vine altul ,mai mare decat mine, el va va boteza cu foc si cu Spirit sfant." Mt. 3/11.
    Sfantul Ioan medita fara de incetare la Cuvantul lui Dumnezeu si considera, toate cele lumesti ca fiind nesemnificative in fata Legi lui Dumnezeu, a carui desavarsire cauta, atat pentru el cat si pentru a o impune si altora. De aceea nu-i este frica sa-l mustre pe regele Irod Antipa, tetrarhul Galilei, care traia in afara legi cu Irodiada, sotia fratelui sau Filip si caruia ii spune: ,,Nu-ti este ingaduit sa ai ca sotie pe femeia fratelui tau." Mt. 14/4. Motiv pentru care Irodiada il ura, dar ii purta si frica ca nu cumva regele, un om slab si influentabil, sa asculte de sfantul Ioan si sa o alunge de la palat, de aceea nutrea in sufletul sau suprimarea proorocului.
    In cele din urma prin mijlocirea sotului ei, betiv si desfranat, isi atinge scopul perfid, acela de a-l suprima pe sfantul Ioan, dupa ce regele il aresteaza si il inchide in fortareata sa de la Macherante.
    Crima pusa la cale de Irodiada se produce cu ocazia serbari onomastici sotului ei care invita la banchet mai multi prieteni si cand, in timpul petreceri, dupa ce aburi alcoolului le intunecasera mintile la toti si Salomeea, fata Irodiadei si a fratelui sau Filip, danseaza voluptos sub privirile desfranate ale tatalui vitreg si a celorlalti meseni, acesta-i jura ca-i va oferi tot ceea ce va cere, pana la jumatate din regatul sau. De aceea, la sfatul mamei sale, Irodiada, cere sa-i fie adus pe tava capul sfantului Ioan Botezatorul. Si, pentru ca Irod era sub influenta alcoolului si nu vroia sa se faca de rusine in fata prietenilor sai ii ideplineste fetei dorinta, care era de fapt dorinta mamei sale Irodiada.
    Prin viata, dar si prin moartea sa, Inaintemergatorul Domnului, ramane pentru toti crestini, nu numai un profet, ci si un stapanitor al vieti spirituale. Prin comportamentul sau ireprosabil ne invita si pe noi sa luptam pana la moarte impotriva pacatului, pentru respectul dreptati si al legi lui Dumnezeu.
    Sfantul Ioan Botezatorul ramane si un mare luptator si aparator al casatoriei, cauza pentru care, sfanta Evanghelie, ne spune ca a si murit.
    Este trist ca asemenea lucruri s-au intamplat acum doua mii de ani, dar mai regretabil este ca asemenea fapte se repeta si in zilele noastre.
    Se pare ca omul nu a prea invatat nimic, nici din propovaduirea Evangheliei si nici din istoria crestinatati, complacandu-se in mocirla pacatului.
    Moartea sfantului Ioan Botezatorul este si un strigat peste veacuri impotriva pacatelor pe care le face omul stapanit de aburi alcoolului, cand oameni nevinovati trebuie sa plateasca cu viata in fata celor posedati de diavolul acestui flagel mondial.
    Din cauza acestei maladii universale, mii si milioane de copii, nascuti sau inca nenascuti, sunt omorati, uneori chiar de catre cei care le-au dat viata si i-au procreat.
    Destinele multor tineri sunt distruse prin desfrau de personaje malefice care sustin ca lucreaza in numele lui Dumnezeu, cand de fapt ei indeplinesc lucrurile si lucrarile diavolului.
    In ultimul timp, un alt diavol care bantuie peste sufletele tinere si ratacite, nu numai din vina lor ci si a parintilor, sunt drogurile, care fac zilnic mii si chiar milioane de victime nevinovate in intreaga lume.
    Deasemenea, homosexualitatea si lesbianismul, pacatele capitale ale Sodomei si Gomorei, sunt ridicate astazi la rang de virtute de catre niste minti bolnave fara pic de jena, contrar legilor firesti ale lui Dumnezeu, in timp ce oamenilor biserici, care se ridica impotriva acestor pacate strigatoare la cer, li se inchide gura cu ,,drepturile omului."
    Chiar in numele acestor asa zise drepturi ale unor oameni (pentru ca nu toti oameni au cele mai elementare drepturi) se produc crime si diferite orori.
    Oare chiar atat de mult sa fi decazut omul zilelor noastre incat sa nu mai simta mirosul urat de putregai al pacatului si sa nu-i mai provoace nici o reactie de constiinta si responsabilitate ?
    Oare, sfantul Ioan Botezatorul a murit in zadar din moment ce nimeni nu mai vrea sa mediteze la lupta sa ?
    Ca om imi vin greu sa cred acest lucru, dar si mai greu imi este sa vad ca nu ne schimbam si ca nu tinem de loc la morala crestina. Oare trebuie sa moara de fiecare data cate un Ioan Botezatorul ca sa atentionam o Irodiada moderna si un Irod modern care vor sa-si traiasca nestingheriti nelegiuirile ?
    Dupa cum am vazut, intotdeauna au existat oameni pacatosi si pacate, si intotdeauna, mai devreme sau mai tarziu, Dumnezeu i-a pedepsit si aproape intotdeauna acestea si-au recunoscut vina si au fost convinsi de meritul pedepsei primite pentru nelegiuirea lor.
    Oare toate aceste nenorociri care se abat peste noi: seceta cumplita, ploi care muta asezari umane si schimba cursuri de ape, grindina, care distruge toata bruma taranului si nu numai, geruri cumplite sau calduri insuportabile, in zone in care asa ceva nu s-a mai pomenit, precum si alte fenomene meteorologice la care oameni de stiinta nu le gasesc explicatii, nu sunt tot atatea avertismente date de Isus, prin care ne cere: ,,Pocaiti-va ca s-a apropiat imparatia cerurilor!"? Mt. 3/2. Amin.

                    Nasterea Preacuratei Fecioare Maria (8 septembrie)

      ,,Nasterea ta, Nascatoare de Dumnezeu, bucurie a vestit la toata lumea,
caci din tine a rasarit soarele dreptatii, Cristos, Dumnezeul nostru"
                                                                                                      Troparul sarbatorii

    Acest praznic, aceasta taina, a nasteri Preacuratei Fecioare Maria o sarbatorim, astazi, si laudam pe Ioachim si pe Ana - parinti Maicii lui Dumnezeu ca, pe cat au fost de suparati, pe atat de mult i-a bucurat Dumnezeu, daruindu-le pe cea mai aleasa dintre toate neamurile, pe cea care a impacat cerul cu pamantul si pe Dumnezeu cu oameni.
    Astazi, s-a nascut Fecioara pe care au profetit-o proorocii, au asteptat-o, cu dor, Patriarhi dupa care a insetat intreaga omenire, plangand si suspinand in decursul mai multor mii de ani!.
    Astazi, s-a nascut Fecioara, care este corabia lui Noe. Steaua lui Iacob. Samanta lui Iesie. Rugul arzator al lui Moise. Lana cea binecuvantata a lui Ghedeon.
    Si alesi Vechiului Testament se alatura astazi celor dintai reprezentanti ai Noului Testament, caci prin aceasta fiica a Nazaretului ramane, pururea viu, in inimile si constiinta omeniri. Si, impreuna cu ei, ne bucuram si noi, bieti copii ai Evei, pentru ca astazi ni s-a nascut; Mama cereasca, aparatoarea noastra la Tronul Dreptati lui Dumnezeu.
    Biserica o numeste pe Preacurata Fecioara; Mama gratiei si a indurari; scaparea pacatosilor; mangaierea intristatilor, ajutorarea credinciosilor si nadejdea vieti noastre.
    Asadar, veniti toate neamurile si de toate varstele si sarbatoriti, impreuna cu noi, nasterea bucuriei cea pentru toata lumea!
    Astazi s-a zidit usa cea spre rasarituri. Usa, prin care, Domnul, va intra si va iesi si prin care am dobandit intoarcerea catre Dumnezeu Tatal - Incepatorul lumi.
    Cei ce te marturisesc pe tine, se binecuvinteaza. Si, blestem cade peste cei ce se leapada de tine! Bucura-te Maria, fiica lui Ioachim si Ana, caci spre tine-mi indrept toata nadejdea mea.
    Bucura-te cea plina de har caci, rodul pantecelui tau, prin Dumnezeu Cuvantul l-ai dat pe Cristos - Fiul lui Dumnezeu - caruia i se cuvine, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Spirit, toata marirea, lauda si inchinaciunea noastra, a tuturor si a celor ce vin, pana in veacul veacurilor. Amin.

                     Cuvant la Inceputul Anului Nou bisericesc

    Imparatul veacurilor a tocmit pentru marirea sa si spre folosul oamenilor mai multe praznice si in perioade diferite ale anului civil. Inca din Vechiul Testament, Dumnezeu, a dat porunca sa se sarbatoreasca luna septembrie intr-un mod mai deosebit si aceasta luna sa fie pusa la inceputul anului bisericesc pentru ca poporul lui Dumnezeu sa se poata indulci de roadele campului si sa-i slujeasca si cu mai multa ravna si cu mai multa dragoste Dumnezeu.
    Domnul a grait lui Moise astfel: ,,Spune fiilor lui Israel; In luna a saptea, in ziua cea dintai a luni, sa fie zi de odihna, sarbatoarea trambitelor si adunare sfanta sa aveti; nici o munca sa nu faceti, ci numai sa aduceti ardere de tot Domnului" Levitic 23, 24 - 25.   
    Pentru ca in aceasi carte la cap. 23/39 sa-i mai spuna lui Moise: ,,In ziua a cincisprezecea a luni a saptea, cand va strangeti roadele pamantului, sa sarbatoriti, sarbatoarea Domnului, sapte zile..."
    Praznicul acestei zile din luna a saptea (calculata dupa martie, prima luna de la facerea lumii) mai are si urmatoarele cauze:
-          in aceasta luna dupa ce apele potopului au scazut, corabia lui Noe a ramas pe muntele Ararat;
-          in aceasta luna prorocul Moise s-a coborat pentru a doua ora din munte cu fata prealuminata, aducand Tablele Legii Domnului;
-          in aceasta zi s-a inceput zidirea Cortului Domnului in care s-a adus jertfa;
-           in aceasta luna Marele Arhiereu intra, o singura data pe an, in Sfanta Sfintelor, ca sa aduca jertfa sangeroasa pentru el si pentru popor;
-           in aceasta luna, poporul ales, prin post si rugaciune se curata de pacatele facute in tot cursul anului.
-           in aceasta luna s-a inceput si s-a sfintit biserica Domnului cea zidita de Solomon si in care s-a asezat Chivotul Legii;
-           in aceasta luna a poruncit Domnul ca toate semintiile lui Israel sa se adune la Ierusalim la sarbatoare;
-          din aceasta luna incep a se numara ani poruncilor Legi Vechi ce se intindeau pana la 50. Numarandu-se 49 de ani,la al 50 lea care era anul de odihna al oamenilor, pamantului si al animalelor.
    Nici ceea ce crestea din samanta de anul trecut nu trebuia sa se culeaga ci sa fie lasat mancare oamenilor saraci, animalelor si pasarilor.
    In acel an, precum si din sapte in sapte ani, se iertau toate datoriile, se dadea libertate robilor, fiecare om se pazea de pacate si se curatea de cele facute, prin post si rugaciune.
    Biserica lui Cristos sarbatoreste prima zi a lunii septembrie deoarece:
-          in aceasta luna se praznuia la evrei si in toata lumea Anul Nou;
-          in aceasta zi a mers si Isus in Nazaret si a citit in sinagoga din cartile prorocilor asa dupa cum se arata in Evanghelia lui Luca la capitolul 4, 17/19: ,,Spiritul Domnului peste mine, pentru ca m-a uns a binevesti saracilor, a vindeca pe cei zdrobiti la inima; apropovadui celor robiti iertarea si a da orbilor vederea; a libera pe cei sfaramati, a marturisi anul Domnului bine primit. Apoi a inchis cartea si a inceput a invata descoperindu-se in fata celor prezenti ca el este adevaratul Mesia trimis oamenilor de Dumnezeu Tatal spre inoirea vietii, implinindu-se, astfel, scriptura citita si toti se mirau de cuvintele harului iesite din gura lui si-l marturiseau pe Dumnezeu." Amin.

                         Inaltarea sfintei Cruci (14 septembrie)

    Dintre toate relicvele care ne-au ramas de la Isus, de cand a umblat pe pamant, cea mai pretioasa este crucea pe care si-a dat viata pentru omenire. Si astfel era si normal ca acesteia sa i se dedice o zi de sarbatoare si de adorare.
    Aceasta sarbatoare a fost instituita ca urmare a mai multor evenimenta premergatoare:
         1. Pe la anul 312, cand imparatul Constantin cel Mare era in razboi cu rivalul sau Maxentiu - imparatul de Apus, cuprins de ingrijorare pentru deznodamantul razboiului i se arata pe cer semnul crucii inconjurat de urmatoarele cuvinte: ,,in hoc signo vincens!" adica, sub acest semn vei invinge.
    Imediat da ordin sa se faca o cruce pe care o aseaza inaintea ostiri sale si porneste ofensiva impotriva armatelor lui Maxentiu, pe care-l invinge. Drept recunostinta, in urmatorul an (313) publica, asa numitul Edict de la Milano prin care da libertate crestinilor si opreste prigoana impotriva acestora.
    In anul 326, imparatul o trimite pe mama sa Elena, o femeie credincioasa in Ierusalim sa caute crucea pe care a fost rastignit Mantuitorul.
    Pe dealul Golgotei, prin sapaturi, a gasit trei cruci langa olalta si pentru a recunoaste care este crucea pe care a fost rastgnit Isus, sfantul Macarie, patriarhul de atunci al Ierusalimului, pune sa se atinga de aceste cruci o femeie bolnava si crucea care o va vindeca este crucea Mantuitorului.
    Amintesc aici ca, evrei, vroind sa stearga orice urma a lui Isus pe pamant au ingropat cruce pe care a fost rastignit, impreuna cu celelalte doua cruci ale talharilor rastigniti odata cu Isus. Dar iata cum, prin aceasta fapta dusmanoasa, impotriva lui Isus, ei de fapt au salvat crucea, deoarece, in anul 70, cand Titus, fiul imparatului Vespasian, a distrus si a ars Ierusalimul, ar fi distrus si crucea pe care Isus a fost rastignit.
    Deoarece dupa ce s-a aflat de faptul ca a fost gasita, foarte multa lume dorea sa o vada si sa se inchine la ea, in anul 335, patriarhul Macarie, in scopul de a putea fi vazuta si adorata de cat mai multa lume a construit un piedestal (amvon) pe care a fost asezata.
    Crucea a ramas acolo 300 de ani, pana in anul 614, cand persi, condusi de imparatul Cosroes, au cucerit Ierusalimul si au luat, ca prada de razboi, si crucea Mantuitorului, care era asezata intr-o racla de argint.
    Cu toate ca imparatul Heraclius a incercat, pe calea dialogului, readucerea crucii la Ierusalim, Cosroes a refuzat sa o inapoieze. A reusit, totusi, sa primeasca crucea in urma morti imparatului ca urmare a luptelor pentru tron, a celor doi fii ai sai.
    Aducerea crucii la Ierusalim a avut loc la data de 14 septembrie 629 cand insusi imparatul Heraclius a dorit sa o duca, de la intrarea in oras, pana la locul pregatit sa fie asezata, dar nu a reusit sa faca nici un pas cu ea in spate si nu a putut nimeni sa explice acest fenomen. Atunci, episcopul Zaharia al Ierusalimului, luminat de Spiritul sfant, a zis imparatului: ,,tu porti haine imparatesti, in timp ce, Isus, cand a purtat aceasta cruce avea o simpla camasa; pe cap tu ai coroana de aur, dar el avea o coroana din spini; picioarele tale sunt incaltate cu incaltaminte scumpe, in timp ce Isus era descult."
    Dupa ce imparatul si-a luat alte haine, mai modeste, a reusit sa duca crucea pana la locul pregatit pentru inaltare. Si, de atunci se sarbatoreste ziua inaltari sfintei cruci la data de 14 septembrie.
    Crucea, asa dupa cum cunoastem, exprima: ,,unitatea" celor 3 persoane sfinte; Tatal - creatorul; Fiul - rascumparatorul si Spiritul sfant - sfintitorul.
    Partea superioara il simbolizeaza pe Tatal cel Preainalt, partea inferioara, cea infipta in pamant, pe Fiul care a coborat din cer, s-a intrupat din sfanta Fecioara si prin moarte a ingropat in pamant, pacatele omeniri.
    Cele doua brate orizontale, care intretaie trunchiul vertical, sunt inchipuirea Spiritului sfant, care de la Tatal si de la Fiul purcede, asa dupa cum marturisim in Simbolul credintei. Impreunandu-ne, cele trei degete de la mana dreapta, si insemnandu-ne cu ele pe frunte, marturisim credinta in Tatal.
    Ducandu-le la piept, speranta in Fiul si de la un umar la altul, iubirea ce vine de la Spiritul sfant.
    Crucea, acest istrument de torura a crestinilor din primele veacuri si totodata semn de ocara, datorita raufacatorilor care se rastigneau pe ea, se sfinteste prin sangele lui Isus, varsat pe aceasta cruce, si devine un semn al biruintei si o forta purtatoare de viata adevarata. Fara cruce nu exista nici biserici, nici crestinism, nici mantuire si nici viata de veci. Crucea si Isus, prin care s-a dezlegat pactul cu diavolul si s-a distrus moartea, au intrat adanc in viata credinciosilor.
    Cu el este intampinat copilul la botez, cu el este insotit omul dealungul vieti pamantesti, la umbra acestui semn este asezat trupul pentru odihna vesnica.
    Isus ne spune: ,,cine vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze mie!" Lc. 9/23.
    Intrebarea care se pune, oare suntem noi, dispusi astazi, sa ne luam crucea si sa-l urmam pe Cristos ?!
    Avem, noi, dorinta de a ne depasi obiceiurile pacatoase, adanc inradacinate in sufletele noastre ?
    Se spune ca un preot, vazand ca enoriasi sai nu prea vor sa ajute biserica si ca pe disc se pun doar monede de valori mici, intr-una din duminici a luat cruce de pe altar. Credinciosi vazand lipsa sfintei cruci l-au intrebat pe preot unde este sfanta cruce. Preotul le-a dat urmatorul raspuns: ,,Crucea, dupa cum stiti, este simbolul sacrificiului lui Cristos pentru mantuirea noastra si pentru Biserica sa. Am constatat insa, cu tristete, ca putini dintre noi facem sacrificii adevarate, incat crucea a devenit, pentru dumneavoastra, doar un ornament de pus pe altar, lipsind din inimile multora dintre noi.
    Putini sunt dispusi sa isi sacrifice timpul si interesele personale, pentru Biserica. Sper ca, privind spre locul unde trebuia sa fie crucea, vă va reaminti ca, aceasta cruce, trebuie sa fie in inimile noastre. Crucea pe altar nu are nici un sens, daca ea nu se gaseste si in inimile noastre."
    Daca nu ne daruim lui Isus, şi daca nu slujim aproapelui nostru, nici cruce in inimile noastre nu avem şi nici Dumnezeu nu este in sufletele noastre. Amin.

                    Sfantul Dumitru, Izvoratorul de mir (26 Octombrie)

,,Pe ce-l ce ma va marturisi pe mine inaintea oamenilor si eu il voi marturisi pe el inaintea Tatalui Meu, care este in ceruri"

    Sfantul si marele mucenic Dimitrie, supranumirt si izvoratorul de mir, pe care biserica il sarbatoreste astazi, este unul din nesfarsitul sir al acelor eroi ai credintei, in Cristos si pe care au pecetluit-o prin propriul lor sange.
    Sfantul Dumitru a trait pe vremea sangerosilor imparati: Diocletian si Maximilian Galeriu (284 - 311 ), fiind fiul dregatorului cetati Tesalonic.
    Ambi parinti fiind crestini l-au botezat in taina in credinta crestina, de frica cruntelor prigoane la care erau supusi crestini din acea vreme.
    Dupa ce parinti sai au plecat din aceasta viata vremelnica, ramane mostenitorul, nu numai a unei averi foarte mari, dar si a bunului renume de adevarat crestin castigat de familia sa si pastrat de el.
    Imparatul Maximilian, dupa moartea tatalui sau, il numeste dregator al Greciei, calitate in care aduna laude si respect dar si curajul de a propovadui, pe fata credinta crestina, aducand mii de suflete la Cristos.
    Nu dupa multa vreme, imparatul aude ca Dimitrie este crestin si se manie pe el si intorcandu-se victorios din unul dintre razboaile sale cu sciti, porunceste dupa obicei, ca in fiecare cetate sa se aduca jertfa zeilor pagani, care, considera el, l-au ajutat in razboi.
    Pentru ca Dimitrie refuza sa aduca jertfa zeilor pagani si marturiseste ca este crestin a fost aruncat in inchisoare. Aici il viziteaza un tanar pe nume Nestor, care-l roaga sa aduca rugaciuni lui Isus pentru el ca intentioneaza sa se lupte in arena cu vandalul Lie, care in luptele dintre oameni, ce se organizau cu ocazia sarbatorilor, ucidea cu mare placeri viteji din razboaie.
    Acest tanar scarbit si revoltat de modul cum erau ucisi acesti eroi spre placerea si deliciul imparatului, vroia sa curme crimele acestui monstru. Sfantul Dumitru ii da binecuvantarea, se roaga pentru el si Nestor il ucide pe Lie.
    Cand a auzit imparatul ca Nestor a invins, prin rugaciunile sfatului Dumitru, a ordonat ca sfantul sa fie ucis cu sulita iar lui Nestor sa i se taie capul!
    Pentru ca din moastele sale, multa vreme a curs un lichid cu miros placut si vindecator a fost supranumit izvoratorul de mir.
    Din exemplul acestui sfant trebuie sa retinem crezul ce l-a calauzit toata viata si anume ca, daca in viata toate ni se par de vanzare, gandindu-ne aici la: avere, cariera, haine, podoabe, libertate si chiar durere. Dumnezeu, credinta, sufletul, mantuirea, raiul sau iadul, toate acestea, nu se pot targui. Si cine incearca sa o faca, acela pierde totul.
    Daca Isus, astazi, nu ne cere sa murim pentru el ne cere, in schimb, sa traim pentru el prin omorarea tuturor patimilor noastre, a pornirilor dezordonate sau dezonorante din viata noastra, clipa de clipa si zi de zi. Pentru ca, in viata, ca si crestini adevarati, de cat curaj nu avem nevoie in fata acelora care ne iau in deradere credinta pe care suntem datori a o apara.
    Cata stapanire de sine si tarie ni se cere, nu odata in zi, pentru a ne infrana limba si a nu raspunde cu rautate celui ce ne umileste !
    De cata smerenie avem nevoie ca sa iertam din inima si din iubire fata de Cristos, pe cei ce ne-au gresit!
    Orice martir, inainte de a fi martir cu trupul, a fost mai inainte, martir cu inima si cu sufletul. De aceea admirand intre martiri si, in general, in sfinti minunata lucrare a lui Dumnezeu, sa-i rugam sa ne fie si noua protectori si mijlocitori pentru a reusi sa-l urmam, cu statornicie pana la ultima suflare pe modelul de viata suprema Isus Cristos. Amin.

           Sfinti Arhangheli Mihail si Gavril (8 Noiembrie)

    Praznuirea celor doi arhangheli a fost stabilita de catre Constantin cel Mare inca din secolul al IV lea cand a ridicat si prima Biserica cu acest hram.
    Ingeri sunt superiori oamenilor avand o intelegere cu mult mai patrunzatoare si o vointa mai puternica decat omul.
    Dupa sfantul Dionisie Areopagitul, ingeri sunt constituiti in trei ierarhi compuse din 3 cete. In total noua cete ingeresti: Tronurile, Heruvimi, Serafimi, Domniile, Stapaniile, Ingeri, Arhangheli, Capeteniile si Inepatoriile.
    Care este scopul pentru care Dumnezeu a creeat ingeri?
    Pentru:
             1. Ca prin ei, Dumnezeu sa-si manifeste, in mare masura, perfectiunea firi sale si astfel sa ofere, neincetat, o mai mare lauda si marire;
             2. Ca, prin ei, Dumnezeu sa transmita oamenilor planurile sale ca si pentru a fi mesageri gandurilor noastre spre Dumnezeu;
             3. Ca sa fie aparatori si pazitori vieti omului.
    Din multimea de ingeri, cu ajutorul sfintei Scripturi, noi oameni, cunoastem numai 3 si anume: Rafael, Mihail si Gavril.
    Rafael a fost trimis de catre Dumnezeu la Tobia ca sa-i fie calauza si aparator impotriva pericolelor ce-l pandeau:
-          rechinul care voia sa-l sfasie; sa fie sfatuitorul lui Tobia in casatorie spunandu-i sa o ia de sotie pe Sara, fiica lui Raguel, a carei fosti miri, in numar de sapte, au fost ucisi de diavolul Asmodeu;
-          il sfatuieste pe Tobia cum sa scape de diavol arzand inima si rinichi rechinului pe carbunele din tamaier; sa unga cu fierea rechinului ochii tatalui sau orb, ca sa-i redea vederea.
    Mihail este biruitorul ingerilor indemnati la razvratire impotriva lui Dumnezeu de catre Lucifer;
        -  Cel care l-a certat pe Diavol si a luat trupul lui Moise si l-a ingropat in pustiul Arabiei;
         - a insotit poporul evreu in fuga acestuia din Egipt;
         - a adus cele sapte plagi peste poporul egiptean;
         - el este pazitorul ostilor lui Isus Navi;
         - el a stins cuptorul in care au fost aruncati cei trei tineri din Babilon;
- el l-a pazit pe Daniil cand a fost aruncat in groapa cu lei;
- el a adus focul si pucioasa asupra Sodomei si a Gomorei;
- el l-a salvat pe Lot din Sodoma. Si, tot el, va fi cel care va suna in trambita la Judecata de Apoi.
    Gavril este arhanghelul vestilor bune. El nu este un luptator cu sabia ca Mihail. Fiind dulce si plin de mangaiere a fost trimis:
-          sa vesteasca momentele mantuiri: taina intrupari Fiului lui Dumnezeu in trupul Fecioarei Maria;
-          vestea zamisliri Maicii Domnului din Ioachim si Ana;
-          sfantului Zaharia nasterea lui Ioan Botezatorul;
-          a dus rugaciunile Preacuratei de la Templu in cer;
-          ii aduce Fecioarei Maria hrana ingereasca si o hraneste in Sfanta Sfintelor;
-          el a rostit primul numele lui Isus; el a pus nume lui Ioan Botezatorul; a vestit pastorilor nasterea din pestera din Bethleem;
-          el l-a linistit pe Iosif atunci cand in sufletul lui se dadea acea lupta in a o lasa pe Fecioara Maria;
-          el a poruncit sfintei famili sa fuga in Egipt cu Pruncul ca sa scape de moarte pentru ca tot el sa-i anunte cand se pot intoarce in Nazaret.
    Astazi, acest inger; ocroteste pe fecioare, acopera pe mame, pazeste pruncii, duce rugaciunile cele fierbinti, la Dumnezeu si aduce implinirea cererilor smerite, ajuta la inmultirea si mantuirea neamului omenesc, va vesti timpul veniri lui Mesia.
    Stim, deasemenea, ca Dumnezeu a desemnat, inca de la nastere, fiecaruia dintre noi un inger pazitor care sa-l pazeasca pe om, sa-l calauzeasca si sa se lupte, impreuna cu el, cu duhurile si ispitele care-l incearca pe om in clipele vieti sale si-l opresc pe om sa inainteze pe calea mantuiri.
    Deci sa-l chemam, zilnic, pe ingerul nostru pazitor, asa dupa cum face preotul la Ectenia de Cerere, de la Liturghie: ,,Inger de pace, credincios, indreptator si pazitor sufletelor si trupurilor  noastre, de la Domnul sa cerem." Amin.

                      Intrarea in Biserica a PCF Maria (21 Noiembrie)

                ,,...astazi se aduce in casa Domnului harul Dumnezeescului Spirit."

    Conform conceptiei din Vechiul Testament, familia care nu avea copii, era considerata ca fiind blestemata si peste care nu se mai gaseste binecuvantarea lui Dumnezeu.
    Sfinti parinti Ioachim si Ana, toata viata lor, au cerut, prin rugaciuni, mila lui Dumnnezeu si iata ca spre apusul vieti lor primesc roada sperantelor lor pe Fecioara Maria.
    Conform promisiuni facute lui Dumnezeu, cand fata a implinit trei ani a fost dusa la Templu si oferita, spre crestere si educare preotului Zaharia, viitorul tata al lui Ioan Botezatorul, care simtind, insuflat de spiritul sfant ca in mana lui se afla o fetita in care se gasea din plin harul lui Dumnezeu, o duce direct in Sfanta Sfintelor.
    Acolo, la Templu, Fecioara Maria a petrecut pana la varsta de 15 ani in evlavie si rugaciune. In timpul rugaciunilor sale, ingerul Gavril a instiintat-o ca a fost aleasa, de Dumnezeu, sa devina mama Mantuitorului nostru.
    Trebuie sa remarcam la Preacurata Fecioara ca inca din tanara pruncie da dovada de multa ascultare, blandete si supunere in rugaciune. Aceste calitati o recomanda pe Preacurata ca un exemplu de urmat pentru toate femeile cu adevarat credincioase.
    A fost si pentru noi un moment unic in viata noastra cand am fost oferiti lui Cristos. Aceasta s-a intamplat la Botez, ca mai tarziu cand, pentru prima ora ne-am impartasit cu Isus Euharisticul, deplin constienti, am promis fidelitate fata de Isus.
    Dar, ce diferenta intre promisiunea noastra si cea facuta de tanara din Templu, care nu si-a uitat nici o clipa promisiunea facuta, pe cand noi, imediat ce am dat de inselatoria diavolului din aceasta lume, in loc sa-l ocolim si sa-l oprim a intra in sufletul nostru, ne-am calcat promisiunea.
    Iar alti, si mai dureros, au inceput sa o huleasca si sa o denigreze pe cea la care, o buna bucata din viata lor, s-au rugat sa le duca rugaciunile la Fiul ei Isus Cristos.
    Precurata Fecioara este aparatoarea noastra si a tuturor celor incercati, toiagul batranetelor si chivotul legi noi.
    Sa ne rugam Preacuratei Fecioare sa mijloceasca incontinuare la Fiul ei pentru noi. Amin.

    Acestei sarbatori i se mai spune si ,,ovidenia" adica ziua sarbatori lumini pentru cei intunecati.
    In aceasta zi se face pomana pentru: cei inecati, cei morti in acidente si care nu au avut luminare aprinsa la cap in momentul treceri lor la viata de apoi.
    Se spune ca daca astazi va ninge va fi o iarna grea si daca nu ninge, iarna va fi usoara.

                          Sfantul ierarh Nicolae (6 Decembrie)

,,Eu sunt lumina lumii, cel ce crede in Mine, nu va umbla intru intuneric, ci va avea lumina vietii."   Io. 8 – 12

   Sfintele Evanghelii, de la un capat la altul, sunt strabatute de cel putin doua dintre cele trei virtuti teologale: Credinta si iubirea.
    Isus cere credinta ca o conditie prealabila si necesara pentru a savarsi minunea, dupa cum s-a intamplat cu tatal fiului posedat; a orbului din nastere; sfantului Petru cand era sa se scufunde in mare, etc. Deasemenea lauda credinta tare a sutasului si a femei cananience.
    De aceea si atunci cand un crestin solicita preotului sa se roage pentru el sau pentru familia sa, acesta trebuie sa creada cu adevarat, fara dubi, ca Dumnezeu il va mantui.
    Cea de a doua virtute pe care Isus o cere ascultatorilor sai si implicit noua, este iubirea evanghelica, cea mai mare porunca indreptata spre Dumnezeu si spre aproapele nostru. La fel cum vedem ca si Isus insusi s-a jertfit, din iubire, pentru neamul omenesc si mila fata de aproapele nostru aflat in lipsuri sau necaz.
    Cele doua virtuti, impreunate: Credinta si Iubirea dau faptele crestinesti pe care omul trebuie sa le indemne spre Dumnezeu si spre aproapele sau. Din nefericire, nu toti oameni au in inima lor iubirea aproapelui ceruta de Evanghelie, deoarece: uni oameni daruiesc numai daca sunt loviti de soarta; alti, numai daca sunt fortati sa daruiasca; alti sunt asemenea fagului cu miere, adica ofera, cu multa placere, din inima, chiar si daca, la randul lor, nici ei nu au suficient.
    Din randul acestor suflete a fost si sfantul ierarh Nicolae care a urmat din plin virtutea credintei si a iubiri aproapelui. El a trait la sfarsitul veacului al III lea si inceputul celui de al IV lea (284 - 305) pe vremea imparatilor: Diocletian, Maximilian si Constantin cel Mare. Si s-a nascut in Patara din parinti crestini evlaviosi.
    Dupa moartea parintilor sai vinde toata averea mostenita si o imparte saracilor, dupa care se retrage in manastire. Gestul sau a fost urmat de multe suflete crestine, care, prin daruirea averilor la manastiri si biserici, sfantul Nicolae a ajutat multe suflete sa supravetuiasca si sa nu cada in imoralitate. Si prin aceste donatii, dupa ce sfantul Nicolae a ajuns episcop la Mira Liciei, a putut satura cu paine un intreg tinut pe timpul unei foamete ce a durat doi ani. Apoi, pentru a salva un parinte cu trei fete, ca acestea sa nu alunece pe panta desfraului a aruncat pungi pline cu bani in curtea acestuia reusind astfel sa le salveze.
    A luat pozitie impotriva imparatilor Diocletian si Maximilian care prigoneau crestini, fapt pentru care a fost inchis si eliberat de catre Constantin cel Mare dupa Edictul de la Milano.
    Sfantul ierarh Nicolae s-a mutat la Domnul in ziua de 6 decembrie a anului 342 zi ce sta la baza sarbatori de astazi.
    In amintirea si cinstea sfantului ierarh Nicolae, care a avut atata mila in viata lui pentru cei aflati in necaz si mari lipsuri, mila ce si-a aratat-o si dupa plecarea sa din aceasta lume, se pastreaza, pana astazi, obiceiul, ca de ziua lui, crestinii sa-si faca reciproc daruri - expresie a iubiri lor fratesti. Amin.

                                A doua zi de Craciun

             ,,Va vestesc o mare bucurie; astazi vi s-a nascut Mantuitorul,
                                Cristos Domnul nostru" 
                                                                                                      Lc. 2; 10/11

    Nasterea Mantuitorului nostru este moment de bucurie pentru toata omenirea, atat credinciosi, cat si necredinciosi. Pentru ultimi este prilejul asteptat de a mai avea inca un motiv de distractie si destrabalare, pentru ca ei nu stiu mai mult despre naşterea Domnului, decat ca este Craciun, prilejul lor de dezmat. Si, ceea ce este mai dureros ca nici macar nu doresc sa stie mai multe. Cu toate ca, in mintea unui om normal, atitudinea fata de Isus Cristos, fata de evenimentele mantuiri noastre, nu trebuie sa se reduca si nici nu se reduce doar la o simpla poveste petrecuta candva la Bethleem.
    Venirea lui Isus in lume a schimbat intreaga omenire, dand lumi o noua gandire, o noua infatisare, se modifica legile dupa care omenirea se misca, s-a inceput o noua numerotare a anilor vieti de pe pamant, etc.
    Ceea ce parea, pana atunci, ca este irevocabil pierdut, prin nasterea lui Isus primeste o noua dimensiune regenerabila plina de viata cea adevarata. Asa dupa cum ne spune Io. 3/16, Isus, a venit in lume pentru ca Dumnezeu Tatal a iubit si iubeste atat de mult lumea aceasta, pe care a creeat-o, dupa chipul si asemanarea sa, incat: ,,l-a dat pe Fiul sau unic nascut (lumi) ca, oricine va crede in el, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica."
    Si el a venit pentru a ne invata calea binelui, calea adevarului, calea vieti adevarate, ca lumea sa nu mai orbecaiasca in intuneric: ,,poporul care umbla intru intuneric a vazut o lumina mare" Is. 9/1.
    Craciunul este bucuria revederi pentru ca, in aceste zile, familiile se reunesc pentru a petrece momentele nemuritoarei nopti a nasteri Mantuitorului, impreuna.
    Este timpul vizitelor si bucuriilor pe care le putem aduce, si trebuie sa le aducem, in calitate de crestini; batranilor, bolnavilor, neputinciosilor si tuturor care isi duc viata intr-o mare singuratate. Aceasta stare, de singuratate, este ca mai grea si cea mai dureroasa a unui om, de aceea Dumnezeu, vazandu-ne singuri si fara ajutor l-a trimis pe Unul nascut Fiul sau ca sa ne mangaie.
    Nimeni nu este exclus de la aceasta bucurie a lumi, nici pacatosul nici dreptul, nici batranul incercat de ani, nici tanarul plin de viata si vitalitate.
    Biserica a fost mereu in prima linie pe frontul caritati prin fii si fiicele sale: calugari, calugarite, diaconi, preoti si chiar mireni care au adus multa mangaiere sufletelor necajite si insetate de viata adevarata. Dar, pentru a reusi sa implinim in sufletul nostru aceasta minunata traire a nasteri lui Isus trebuie sa devenim, cu adevarat, un om nou in care: viata de rugaciune, implinirea indatoririlor noastre in familie si societate, alinarea durerilor celor necajiti, sa fie nu doar un deziderat, ci un fapt concret al vieti noastre, la care, cu dragoste va invit. Amin.

                          A treia zi de Craciun (27 Dec.)

                      ,,Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta"

    In aceasta a treia zi de Craciun, Biserica ne prezinta, prin sfanta Evanghelie pe care am auzit-o astazi, deschiderea martiriajului milioanelor de martiri si marturisitori ai credintei in Cristos, care au preferat moartea de martir in alternativa cu lepadarea sau renegarea credintei in Cristos, chiar si in fata celor mai crunte si salbatice amenintari cu moartea. 
    Primul martir cu care se incepe varsarea sangelui tuturor celor ce, in primele veacuri l-au marturisit pe Cristos, este Stefan unul dintre primi arhidiaconi, ridicat de apostoli la aceasta demnitate.
    Acest prim martiriaj pentru Cristos ne atrage atentia ca trebuie sa iubim viata pe care Isus ne-a daruit-o si, ca pentru aceasta viata, sa fim pregatiti ca, daca va fi cazul, sa nu ezitam a ne da viata.
    Pentru ca aparentele acestei lumi ne pot insela foarte usor de aceea Dumnezeu are grija sa ne atentioneze, prin constiinta noastra, din cand in cand.
    Prin moartea sa, sfantul Stefan, a fost si primul care a dat marturie despre Isus din cer cand a spus in fata sinedriului: ,,Iata, vad cerurile deschise, si pe Fiul Omului stand la dreapta lui Dumnezeu." Despre acel Isus care, in timpul morti sale de martir, l-a intarit si l-a inspirat sa se roage, pentru ucigasi sai. Incat, de sub ploaia de pietre cu care era lovit, inalta lui Dumnezeu rugacinea de iertare, care nu stiau ce fac, pentru criminali sai.
    De fapt, mesajul acestui intai martir este acela de a sti sa acceptam suferinta pentru a o transforma in bucurie; sa-l iertam, dar si sa-l iubim pe aproapele nostru si chiar si pe dusmanul nostru.
    Sa nu dam inapoi cand suntem pusi in situatia de a marturisi credinta noastra, pentru ca Isus, este ,,adevarul si viata."
    Toate persecutiile, pe care crestinul trebuie sa le infrunte, in trairea vieti adevarate, cea intru Cristos, nu sunt decat cuvintele lui Isus pe care le-am auzit si in evanghelia de astazi, pe care un urmas al sau le va infrunta: ,,va vor prigoni si va vor târi in fata tribunalelor si veti fi urâti, de toti, pentru numele Meu." De aceea, stiind ca Isus ne-a spus ca urmasi sai urmeza sa patimeasca, sa fim convinsi si el ca va fi alaturea de noi in toate momentele grele ale vieti noastre.
    Dupa cum, sfantul Stefan a primit martiriul sangelui pentru credinta sa si nu a vrut sa abdice de la adevar, tot asa si noi, cei botezati intru Cristos, suntem datori sa raspandim adevarul lui Cristos, fara ocolisuri si sa nu ne fie teama ,,de cei care ucid trupul dar care nu pot ucide sufletul." Mt. 10/28
    Gestul sfantului Stefan, in timpul torturi sale, ne demonstreaza ca el s-a confundat cu adevarat cu cel pe care-l propovaduia.
    Iubirea si iertarea dusmanului, sunt acele elemente care fac difernta dintre un crestin si un pagan. Se spune ca sfantul, intai martir, Stefan cunostea pe Isus si invataturile sale nu numai din relatarea apostolilor dar si pentru ca el a fost unul dintre cei 70 de mucenici insarcinati cu raspandirea vestii bune intre iudei. Acest lucru si cunoasterea in amanuntime a Vechiului Testament si a Legii lui Moise au facut din Stefan un adversar de temut pentru carturari si farisei. Si, iata ca, neputand sa-l invinga prin cuvant, urmare harului primit de la Isus, l-au exterminat fizic.
    Din gesturile si curajul acestui incepator al lungului sir al celor care s-au jertfit pe altarul lui Cristos, sa aflam izvor din care sa ne adapam si noi cu apa cea vie a vieti adevarate si vesnice. Amin.

              Taierea Imprejur. Sfantul Vasile cel Mare (1 Ianuarie)

    Dumnezeu a dat porunca parintelui Avraam ca: ,,tot pruncul nou nascut de parte barbateasca sa fie taiat imprejur" (Fac. 17; 12/14), ca semn al origini sale din poporul ales.
   I  Aceasta taiere imprejur semnifica Botezul din Noul Testament, instituit de Fiul lui Dumnezeu trimis ca sa ia chip de om aici pe pamant. Si pentru a implini Legea veche, a lui Moise (Alianta intre Dumnezeu si poporul ales), Isus a primit taierea imprejur ca un fiu al acestui popor.
    Aceasta taiere imprejur a Domnului Isus Cristos a fos si ultima taiere imprejur a poporului crestin, nascut prin el. De acolo a urmat taierea imprejur nefacuta de mana, ci cea facuta prin credinta.
    Sfantul Botez trebuie sa taie din inimile noastre; ura, razbunarea, impietrirea inimi, desfraul, betia si altele ca acestea, la fel cum facea si taierea imprejur din Vechiul Testament.
    Prin Alianta s-a creeat un legamant intre Dumnezeu si Avraam prin care, poporul ales, trebuia sa-i ramana credincios lui Dumnezeu, pazindu-i poruncile. In schimb Dumnezeu îi va asigura lui si poporului, ce se va naste din el, ocrotirea deosebita precum si stapanirea Canaanului. Prin aceast ceremonial facut de Isus se prefigureaza jertfa mantuiri noastre de pacate. Odata cu ceremonia taieri imprejur, Fiul lui Dumnezeu isi primeste si numele de Isus, vestit de ingerul Gavril sfintei Fecioare Maria, inca de la Buna Vestire.
    II Al doilea eveniment sarbatorit de Biserica noastra astazi este comemorarea sfantului Vasile cel Mare care a trait intre ani 330 - 379 din vremea imparatului Constantin cel Mare si pana pe vremea imparatului Valens, cel cazut in ratacirea lui Arie.
    S-a nascut in Cezareea Capadociei din parinti credinciosi: Emilia si Vasile. Tatal fiind dascal in aceasta cetate.
    Afost inaltat la scaunul episopal, apoi arhiepiscop al Cezareei, in anul 370, in vremuri grele si tulburi pentru Biserica, cand ereticii lui Arie si Macedontiu, izbutira, asa dupa cum am spus, sa-l aiba de partea lor pe imparatul Valens.
    Sfantul Vasile a dus o lupta apriga cu scrisul si cu cuvantul pentru apararea sfintei Treimi. A indreptat si unele lipsurile din activitatea calugarilor din manastiri, atragandu-le atentia ca trebuie sa se ocupe si de mantuirea altor suflete, nu numai de propria lor mantuire.
    Est cel dintai ierarh care a intemeiat pe langa Biserica; azile si spitale in ajutorul celor saraci si neputinciosi, indemanandu-I, pe cei instariti, sa-si foloseasca bogatiile lor in ajutorul celor nevoiasi si lipsiti.
    S-a mutat la Domnul in ziua de 1 Ianuarie a anului 379 la varsta de, numai 50 de ani, data comemorata de sfanta Biserica.

    III Al treilea eveniment, pe care omenirea îl serbeaza astazi, este trecerea intr-un nou an civil si cand, la cumpana dintre ani, ne indreptam, uni spre alti, cu mana intinsa pentru a fi primi care sa uram aproapelui nostru traditionaul ,,La multi ani!" si un An nou cu bucurie, dar oare, s-a produs aceasta schimbare si in sufletul nostru ?
    Adica a luat fiinta in inima noastra in locul omului vechi, un om nou, curat si cu sufletul plin de iubire evanghelica pentru aproapele nostru ?
    Crestinul nu trebuie sa sarbatoreasca numai in anumite zile, sarbatoarea lui trebuie sa fie continua pentru sanatatea pe care Dumnezeu ne-o da in fiecare zi.
    Si, daca doresti sa ai vreun folos, din anul care vine, multumeste lui Dumnezeu ca te-a adus pana aici si ca-ti ofera speranta unui an nou. Incearca, macar de azi, daca pana acuma nu ai facut-o, sa-ti usurezi contiinta si sa-ti cureti sufletul prin sfanta spovada pentru a trai, de acum inainte, viata cea adevarata castigata prin jertfa lui Isus Mantuitorul nostru. Amin.

                        Botezul Domnului (6 Ianuarie)

    Inceputul vieti publice a lui Isus este tocmai botezul pe care Ioan il face in raul Iordanului si cand Dumnezeu, Tatal, proclama: ,,Acesta este Fiul Meu cel iubit" (Mt. 3; 13/17). Iar noi, prin Botez, devenim asemeni lui Isus si urmasi ai firi sale,avand posibilitatea de a trai in viata cea fara de moarte, dar si mai mult, de a primi iubirea lui Dumnezeu.
    Prin Botez ne-am nascut, din nou, la viata. La viata harului care numai in acest fel se poate castiga, dupa cum îi spune Isus lui Nicodim.
    In momentul Botezului lui Isus, prezente au fost si cele trei persoane ale Trinitati. Tatal, prin vocea sa; Spiritul Sfant, sub chipul porumbelului, care era asezat pe Fiul lui Dumnezeu, pe Isus Cristos.
    Cand Isus coboara in apa Iordanului este cunoscut doar ca fiul Mariei si al tamplarului Iosif din Nazaret, dar, iesind din apa, a iesit ca Fiu al lui Dumnezeu cel care va invinge moartea castigata, noua, de protoparinti nostri Adam si Eva prin nesupunere si mandrie.
    Multi oameni si in special pocaiti, au obiectiuni privind necesitatea botezului. Uni spun ca nu este necesar, alti ca, pentru a fi botezat, trebuie sa ai o anumita varsta. Sa fi ajuns la varsta priceperi, la fel cum a fost si Isus cand a primit botezul, uitand ca Isus nu avea nevoie de iertarea pacatelor, pentru simplu motiv ca el nu le avea si ca, nu apa l-a sfintit si curatat pe Isus ci, Isus, a sfintit apa Iordanului.
    Prin cuvintele rostite de Tatal ni se confirma originea divina a lui Isus. Adica, Mesia promis de Tatal prin proorocii si profeti Vechiului Testament.
    In ziua de Boboteaza, precum la botezul Domnului in Iordan, se sfintesc toate apele si izvoarele de pe pamant prin Spiritul sfant, care coboara pe pamant si prin sfinta Cruce semnul mantuiri noastre.
    Apa pe care Biserica o sfinteste astazi, prin invocarea Spiritului Sfant, sa ne fie noua tuturor, aparatoare in vreme de ispita si de toate relele prin care diavolul ne cerceteaza in speranta abandonari noastre in bratele sale.
    Sarbatoarea de astazi este numita ,,Epifanie", deoarece in aceasta zi se face aratarea Domnului public, in apa Iordanului, la toata multimea adunata acolo.
    Prin taina sfantului botez, se primeste de cel botezat, dreptul de a deveni fiu adoptiv al lui Dumnezeu prin iertarea pacatului stramosesc, in cazul copiilor si iertarea pacatelor personale in cazul adultilor botezati.
    Botezul se aplica o singura data in viata omului, la fel dupa cum spune sfantul Pavel in Efeseni cap. 4/5 : ,,Un domn, o credinta si un botez", pntru ca el reprezinta moartea si invierea lui Isus, la care aceasta sfanta Taina ne face partasi.
    Neglijarea sau izgonirea din sufletele noastre a darurilor primite la sfantul Botez duce la pierderea vieti vesnice.
    Comemorarea Botezului Domnului nostru Isus sa fie pentru noi prilejul curatiri gandurilor si faptelor noastre. Si apa sfintita in aceasta zi sa ne spele de toate rautatile, pacatele si ispitele noastre, sa devina mangaierea sufletelor noastre in dobandirea comorilor crestinesti pe care le vom lua cu noi. Amin.

                                    Sfantul Ioan (7 Ianuarie)

    In prima zi dupa Botezul Domnului, sfanta noastra Biserica praznuieste pe cel care a fost trimis de catre Dumnezeu sa pregateasca drumul, lui Isus, calea inceperi propovaduiri vesti bune. Ultimul prooroc al Vechiului Testament despre care Isus spunea: ,,nu exista nimeni, nascut din femeie, mai mare decat Ioan" Lc. (7/29). El are misiunea anuntari, intregi omeniri, ca Mesia cel de mult asteptat si dorit a venit.
    Vestea descoperi lumini care va lumina, nu numai poporul ales dar si intreaga omenire. A descoperiri lui Isus chiar in multimea de pe malurile raului Iordan, care asteapta randul sa fie botezata, de Ioan.
    Pentru misiunea pe care Dumnezeu i-a incredintat-o lui Ioan, el se pregateste foarte intens prin post si rugaciune in cele mai grele conditi ale desertului, oprindu-si trupul de la orice desfatare si supunandu-l la aspre incercari.
    Il vedem in pustiu imbracat cu haine din par de camila si mancand miere de albine salbatica. Nu are pat, nu are perna, nu are masa si scaun, are doar ciulini si pietrele incinse de soarele desertului nemilos. Dar mai mult il are pe Dumnezeu care i-a dat aceasta minunata misiune, aceea de a-l descoperi si boteza pe Fiul sau, unul nascut.
    Sa fim si noi pregatitori de cai, pentru cei care inca nu l-au cunoscut pe Isus, sau chiar daca l-au cunoscut, candva, acuma l-au uitat ! Si, mai ales, sa fim cei care-l anuntam si altor inimi insetate si dornice de a gusta din apa cea mantuitoare pe care Isus o da intregi omeniri.
    Sfantul Ioan Botezatorul mai este sarbatorit inca in doua zile de porunca de catre biserica noastra pentru ca el va veni tot ca Inaintemergator la cea de a doua venire a Fiului lui Dumnezeu.
    II Cel de al doilea eveniment pe care-l sarbatoreste Biserica noastra astazi este comemorarea sfantului Nechita de Remesiana, adevaratul increstinator al romanilor, supranumit si ,,evanghelizatorul dacilor." El se naste in Remesiana, tinut in fosta Iugoslavie si devine episcop de Remesiana intre anii 364 - 414.
    Conform lui Gheorghe Sincai si a istoricului Vasile Parvan, crestinismul nostru este de origine latina si isi are originile in Dacia Traiana, intre anii 345 - 450, in perioada episcopatului de la Remesiana, al sfantului Nechita.
    Alti istorici, cum sunt: N. Lascu, Paulin de Nola si G. M. Ionescu sustin teoria lui Parvan. Ultimul afirmand ca apostolatul lui Nechita printre daco - romani din sudul si nordul Dunari, s-a facut cu autorizatia Papei de la Roma, deoarece aceste teritori, pana spre sfarsitul veacului al VIII si inceputul celui de al IX lea veac, se gasesc sub jurisdictia Romei.
    Nicolae Dobrescu intr-o conferinta din 1909, de la Valeni de Munte, spune ca prezenta unor misionari crestini prin partile noastre este datata de pe vremea hunilor. Unul dintre acestea fiind Nichita de Remesiana.
    Unele marturi istorice, este drept nu prea multe, avand in vedere ce perioade si vicisitudini s-au abatut peste istoria poporului nostru, il fac prezent chiar si in partile Moldovei, dovada si o cantare bisericeasca culeasa dintr-o comuna suceveana.
    Dintre lucrarile acestui sfant, lasate Bisericii, amintesc: ,,Despre diferite minuni," ,,Despre credinta," ,,Despre simbolul credintei."
    Despre Cuvant, Nechita afirma: ,,el lumineaza, intareste, conduce, da odihna, aduce pacea si stinge patimile, prin crucea sa."
    Din nefericire acest sfant al Bisericii latine din Romania, pana acum nu a fost amintit in izvoarele Bisericii Ortodoxe Romane. Abia acum au inceput sa-l reconsidere ca fiind increstinatorul poporului daco roman, de la sud si nord de Dunare si Moldova. Amin.

              Cei trei Ierarhi Vasile cel Mare, Ioan Gura de Aur si Grigore Teologul (30 ianuarie)

,,Asa sa lumineze faptele voastre inaintea oamenilor incat vazandu-le sa-l preamareasca pe Tatal vostru cel din ceruri."

    Cei trei ierarhi si mari dascali ai bisericii crestine au trait in aceeasi perioada de timp si au urmat cele mai inalte scoli de la vremea respectiva; Constantinopol, Cezareea si Atena, fiecare in felul sau; prin cuvant scris si fapte si-au adus contributia la intarirea si cunoasterea dogmelor credintei si implicit a lui Dumnezeu.
    Sfantul Vasile cel Mare (329 - 379 ) s-a nascut in Cezareea Capadociei (Turcia de azi) dintr-o familie numeroasa cu multi copii care, in totalitate s-au dedicat lui Dumnezeu fie ca slujitori ai Domnului; diaconi, preoti sau episcopi fie, dedicandu-se vieti din manastiri.
    Parinti lui Vasile cel Mare s-au numit: Vasile si Emilia, buni crestini, care au dat o educatie religioasa foarte puternica copiilor lor, crescandu-i in atmosfera dragostei si iubirii de Dumnezeu si ajutorari aproapelui.
    Sfantul Vasile cel Mare elaboreaza asa numitele ,,Reguli manastiresti" cerandu-le calugarilor din manastiri, pe langa altele, sa se roage pentru sufletele tuturor crestinilor nu numai pentru propriile lor suflete. Instituie ,,Ordinul bazilitan" in Biserica din care au facut parte corifeii Scoli Ardelene, luptatori pentru demnitatea si cultura romanilor din Transilvania.
    A intocmit Liturghia care-i poarta numele si care se celebreaza si in Biserica noastra. El, nu numai ca instituie reguli noi, invata despre mila si indurarea lui Dumnezeu, dar si pune in practica ceea ce predica.
    Ocupandu-se de durerile si necazurile poporului credincios infiinteaza primele azile de batrani; case de educatie si reeducare a tinerelor fete cazute in pacat si chiar scoli tehnice.   
    El se duce la Domnul in ziua de 1 Ianuarie 379, la varsta de 50 de ani, prea repede pentru a fi spus si facut ceea ce-si dorea pentru Dumnezeu.
    Sfantul Grigore Teologul (328 - 389) s-a nascut in Nazianz din parinti crestini Grigore si Nona. A urmat si el aceleasi scoli ca Vasile cel Mare, fiind chiar colegi de scoala.
    Dupa definitivarea studiilor, impreuna cu Vasile cel Mare, s-au retras in manastiri pentru a pune in scris Tainele cunoasteri lui Dumnezeu, pentru cei care doreau sa studieze.
    A renuntat si la scaunul episcopal din Sosima acolo unde a fost pus, fara voia sa, de imparatul Teodosie (380), urmandu-si chemarea de a dezvalui meditatiile si descoperirile sale tuturor celor care vroiau sa-l cunoasca pe Dumnezeu.
    Si Sfantul Grigore are scrisa o sfanta Liturghie ce ii poarta numele si care se celebreaza, de cateva ori pe an si in Biserica noastra, dar care, se celebreaza, regulat in apus.
    Cel de al treilea sfant pe care biserica il sarbatoreste astazi este sfantul Ioan Gura de Aur (344 - 407) un deosebit de bun orator si predicator de la care ne-a ramas, pe langa Liturghia care-i poarta numele si multe invataturi si descoperiri ale tainei intrupari si invieri Mantuitorului nostru Isus Cristos.
    Numit si ,,doctor euharisticus" apara cu scrisul si cu cuvantul adevarurile de credinta si infiereaza imoralitatea imparatilor Bizantului Arcadiu si Eudoxia, ceea ce-i va atrage exilul si moartea.
    Toti trei sunt cinstiti, laudati si sarbatoriti de ambele Biseici, de rasarit si de Apus. Amin.

                          Intampinarea Domnului (2 Februarie)

    Sarbatoarea de astazi ne arata adevarurile vieti noastre in relatie cu Dumnezeu, Creatorul nostru.
    Astazi, Biserica, ni-l readuce in minte, dupa 40 de zile de la nastere, din nou, pe pruncul Isus pentru a fi prezentat in Templu.
    Sarbatoarea este instituita si programata pentru aceasta zi de catre Papa Sergiu I .
    La sosirea la Templu, spre surprinderea parintilor lui Isus, acestea sunt intampinati de doi batrani; Simeon si Ana, proorocita, doi oameni carora li s-a descoperit adevarata lumina prin Spiritul Sfant care au venit sa intampine ,,lumina" cea adevarata si mantuirea, pregatita tuturor prin ,,gloria" lui Israel.
    Batranul Simeon, prin cuvintele pe care le rosteste, la vederea pruncului, proclama inceputul Noi Aliante, recunoscand in copilul din bratele Mariei implinirea fagaduintei si profetiilor din Vechiul Testament.
    Oare, inafara celor doi batrani, la Templu, nu erau si alti oameni care, bazati pe cartile sfintei Scripturi, trebuiau sa-l cunoasca pe Isus ca Mantuitor ? Erau, desigur, dar Dumnezeu, nu descopera lucrarile sale celor mandri si increzuti, ci numai unor oameni smeriti si cuprinsi de Spiritul Sfant spre o traire in comuniune cu Dumnezeu prin credinta.
    In limbajul biblic ,,lumina" este simbolul vieti, al adevarului si al iubiri. Cristos reprezinta implinirea tuturor profetiilor din Vechiul Testament si culmea revelatiei divine a Tatalui.
    Este viata lumi. Este lumina care ne lumineaza viata. Adevarul care ne salveaza din namolul pacatelor si iubirea care ne conduce la mantuire. Prin urmare, orice om, trebuie sa mearga la Cristos si sa-i ceara sa intre in viata lui, pentru ca, fara de el, nu putem sa facem nimic. In el traim, suntem si ne miscam.
    Omul este creeat asemenea flori soarelui care intreaga zi priveste, necontenit, soarele fiind dependenta de lumina si caldura lui. Fara soare nu si-ar mai putea indeplini rolul si nu ar putea sa mai dea rodul sau. La fel si noi, prin apa sfantului Botez, am devenit fii lui Dumnezeu ,,fiil umini" si florile preferate ale lui Cristos.
    Ca atare, fara soarele Cristos, nu am mai putea avea viata, putere de a telul pentru care am fost creati. Amin.

                             Buna Vestire (25 Martie)

        ,,Astazi este inceputul mantuirii noastre si aratarea tainei celei din veac."

    Sfanta Evanghelie de astazi ne prezinta intalnirea cerului cu alesul lui Dumnezeu in persoana unei umile fecioare dintr-un orasel galilean, fara vreo semnificatie deosebita in istoria iudaica pana la aceasta data, - Nazaret. Aici, intr-o umila casuta, pe mica ferestruica acesteia intra Lumina lumi!
    In acea casuta are loc dialogul cerului cu pamantul prin care se anunta, intregi omeniri, incheierea celei de a doua Aliante intre Dumnezeu si, de asta data, cu intreaga omenire nu numai cu cei intai chemati ce refuza harul divin - poporul iudeu.
    Cuvantul lui Dumnezeu, adus de mesagerul cerului, ingerul Gavriil, asterne pacea nu numai in sufletul celei alese sa daruiasca trup omenesc lui Dumnezeu, dar si peste intreaga omenire.
    Prin acel: ,,Iata roaba Domnului, fie mie dupa cuvantul Tau!" rostit de fecioara Maria, viata intregi omeniri si, implicit, a fiecarui om in parte s-a schimbat. Omul a invins pacatul. A invins moartea. A invins iadul si a dobandit fericirea si viata de veci.
    Sfanta Maria primeste, asadar, vestea cerului prin care este incunostintata ca a fost aleasa sa devina Maica lui Dumnezeu, modalitatea prin care se va intampla acest lucru, dar si aceea ca a dobandit ,,plinatate de har."
    Ca in aceasta plinatate Spiritul sfant o ,,va umbri" si ca va aduce in lume pe Fiul lui Dumnezeu ca sa devina ,,sacrificiul universal" al impacari lui Dumnezeu cu intreg neamul omenesc.
    Tot in aceasta pericopa evanghelica ni se prezinta si faptul ca, Dumnezeu, s-a ingrijit ca venirea Fiului Sau in lume, sa fie facuta printr-o pregatire prealabila, asa cum se cuvine, a poporului, pentru intampinarea unui asemenea maret si sfant eveniment. In care sens sfantul evanghelist Luca, impletind zamislirea cerului in pantecele Elisabetei, cu sase luni inainte de vestea cea mare a mantuiri adusa de ingerul Gavriil, Fecioarei Maria, scoate in evidenta hotararea Tatalui de unire a cerului cu pamantul prin Fiul sau Isus Cristos si de a arata ca: ,,La Dumnezeu, nimic nu este cu neputinta!" Lc. 1; 24/37.
    Primele cuvinte ale ,,mesagerului ceresc" sunt cele prin care o anunta pe Fecioara Maria ca este ,,plina de har" si faptul ca Domnul este cu ea pentru ca este ,,binecuvantata intre femei" si ca, ceea ce se va naste din ea va fi Fiul lui Dumnezeu si ca, asa se va numi.
    Fecioara Maria este facuta, asa dupa cum remarca un frate, maternitatea divina, calitate unica si nerepetabila in istoria intregi omeniri.
    La aceasta lucrare dumnezeeasca a Intrupari a participat sfanta Treime: Tatal, Spiritul sfant si Fiul lui Dumnezeu care au conlucrat la procesul maret de iertare si mantuire a neamului omenesc.
    Fara ,,disponibilitatea" Fecioarei Maria de a participa la acest plan maret dumnezeesc, fara mila si iertarea lui Dumnezeu si fara Jertfa, cea de Mare Pret a Fiului lui Dumnezeu, neamul omenesc ramanea, incontinuare, sub blestemul castigat de Eva, stramoasa noastra.
    Dumnezeu, inca de la izgonirea protoparintilor nostri din Gradina Edenului a promis ca, daca prin femeie a venit pacatul in om, facandu-l sa cada din har, tot femeia, atunci cand va veni timpul, va aduce un Rascumparator care sa ,,zdrobeasca capul sarpelui", adica sa nimiceasca puterea diavolului.
    Si, daca Eva a fost blestemata si pedepsita, impreuna cu Adam, pentru neascultare, Noua Eva - Maria - este ridicata la rangul de ,,binecuvantata intre femei" si ,,plina de har".
    Fecioara Maria devenind, astfel, veriga importanta ce leaga planul lui Dumnezeu cu dorinta si speranta intregi omeniri care strabate, ca un fir rosu, intreg Vechiul Testament.
    Cu toate ca, aceasta sarbatoare cade, de regula, in timpul Postului Mare - al Pastilor, cand intreaga crestinatate este in contemplatia cuprinsa de evenimentele Patimilor lui Isus, ea ramane, totusi, o sarbatoare a bucuriei pentru ca in aceasta zi vine din cer Cuvantul mantuiri ca sa se faca om si sa salveze intregul neam omenesc.
    In aceasta zi se implineste promisiunea lui Dumnezeu de salvarea acestui neam.
    Data fixa a acestei sarbatori, aproape de echinoctiul de primavara, pastreaza realitatea sensului anului liturgic, fiindca, Nasterea lui Isus este tocmita, tot printr-o data fixa, la noua luni dupa acest eveniment. Este ca o reproducere anuala a Creatiei, pentru ca: ,,dupa cum soarele, inainte de a-si arunca razele sale pe pamant, lumineaza, cu lumina sa, de departe, cea mai mare parte a pamantului, tot asa si Cristos, cand a rasarit in pantecele Fecioarei, a luminat, inainte de a se naste, intreaga lume !" Amin.
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.